ABJECTU joined Facebook

June 11th, 2011

m-am bagat pã feisbuc. Prima impresie? Jale… N-au femei goale… mai bine mergeam pe hai faiv. Sau cel mai bine pe redtube. Acolo se si misca.
rahat, nu stiu sa umblu cu feisbucu, prea multe butoane si primejdii la tot pasu. si pt ca am tot apasat pe toate butoanele-alea am inceput sa fiu si mintit, ca AM nush câti pretini, ca nush’câte-mi cer pretenia, ca ma vor de barbat, ca… in fine, si femeile din feisbuc is mincinoase ca toate femeile dânafara calculatorului… am dat klik la tot ce mi-a iesit in cale, kiar si pe butonu ala care-mi cerea sa confirm ca-s female si pã unu care certifica ca-s de acord cu gheii… dubioasa succesiune, ma gândesc io. Cine stie ce cacat am mai bifat p’acolo, asa ca ma simt obligat sa fac un anunt: pe feisbuc sunt iresponsabil. Da’ ca sa nu mint, nu numa pe feisbuc.

Ce dracu mi-a trebuit? Ca la atâta vreme cât am stat fara, ce mai erea umpic… dar nah…

Deci ABJECTU joined Facebook, da? Ascundeti-vã muierile cã am rupt lantu.

ne vedem pe feisbuc. Si puneti poze cu gagici goale cã alfel nu stau

in alta ordine de idei, cre’ c-a venit vara. mergeti la plaja. iar cânii – tot un fel de porci si ei… si io la fel as fi procedat

Poveste cu vorbe mici. Poveste pentru Manoleasca

April 4th, 2011

Zâmbeste mã, hai… Hai, zâmbeste la domnu, nu sta ca prostu! Sã te filmeze si pe tine, sã te filmeze ca p-ãilalti…
Copilul – un bãietel asezat pe un scaun – isi adunã cumva umerii – e putin la trup, firav – si-si strânge mâinile subtiri pe lângã el, isi ingusteazã oasele pieptului, impinge nitel capu’nainte si increteste din nas a zâmbet. Buzele i se deschid tremurat. Are dinti mici si rari. Dinti mici. Si nasu ii e mic, mic, adunat intre niste obraji palizi, supti, care par a curge d’odatã mov-vinetiu din cearcãnele de sub ochi. Zâmbetul ãsta scremut, schimonosit, e mai degrabã o grimasã. Numai sãlbãticiunile incretesc asa din bot – mã gândesc, – dând sã muste de spaime, de disperãri, de suferintã. Imaginea se miscã si copilul iese din cadru. Ecranu se incetoseazã si tremurã putin, intr-un zoom nehotãrât, apoi aparatul cautã iar copilul. Cineva filmeazã. Din fundal se aud câteva intrebãri in englezã – e un glas blând, moale, abia soptit, de femeie. Imaginea se fixeazã iar pe micut. Pare speriat. Isi trage mucii si se lipeste cu pieptu de muchia mesei, privind pe sub ochi la aparat. Cadru se deschide larg. Lângã el stã – tot pe un scãunel dãsta mic de grãdinitã – o femeie cu o mutrã ascutitã ca de ciocãnitoare. Are pãrul strâns intr-un coc gros, in crestetu capului. Cocu ãsta ii face capu mare. Imens, nefiresc, disproportionat. Are pe ea un halat alb, cu mâneci scurte, care abia o cuprinde peste tâte. Isi incolãceste mâinile peste piept ca precupetele, se rãsuceste nitel spre bãiat, isi aranjeazã curu mai bine pe scaun si, privindu-l de sus, il indeamnã iar: Zâmbeste mã, n-auzi? Zâmbeste la domnu…

Inainte de sãrbatori m-am apucat sã fac ordine prin sertare. Agende vechi, hârtii, caiete, mãnunchiuri de creioane fãrã vârf si pixuri fãrã pastã, mape, brosuri, sidiuri… De ani buni tot amânasem momentu ãsta. Timpu trecuse si nimicurile se inmultiserã – nici io nu stiu cum – umplându-mi sertarele, amestecându-se’ntre ele si asteptând ca, intr-o zi, cândva, sã le rânduiesc in f’un fel. Uitându-mã acum la toate lucrurile-astea moarte am inteles cã n-am ce rândui, ci doar sã le iau asa, teanc, si sã le-arunc. La ce sã mai tin agende vechi dacã ani intregi nu avusesem motiv sã le mai rãsfoiesc? Tãcuserã acolo cuminti atâta vreme fãrã ca nimic din ele sã-mi mai fie de trebuintã, sã mã cheme. Sau caietele, mute si ele… Insemnãri nefolositoare. Sunt unele trecuturi cãrora le stã mai bine la cosul de gunoi. Scotându-le de prin sertare le-am adunat lângã usã… Atunci, dintre copertele unei agende a cãzut un sidi. S-a rostogolit câteva secunde apoi s-a oprit cu fata-n sus. Pe el scria cu o carioca albastrã „29:40. Zâmbeste“. Si, mai jos, mic, cu altã culoare – si de data asta scrisu meu – câteva cuvinte: crãciun, Codrut in tarã. Mã uitam lung la sidiu’ ãsta incercând sã-mi aduc aminte momentul, incercând sã-mi aduc aminte care era istoria lui. Si mi-am adus aminte… Codrut era un prieten d’al meu, vechi, mai vechi decât agendele ce urmau sã fie aruncate, mai vechi decât caietele, decât insemnãrile, decât… Era un prieten bun care, undeva prin ’91, ’92 parcã, plecase din tarã. Fuseserãm foarte apropiati si dupã plecarea lui incã tinusem legãtura ani buni. Rar – când mai venea prin tarã – ne vedeam si-mi povestea. Cum plecase, cât visase, ce-si dorise. Cum nu s-ar mai intoarce, cât nu mai putea visa, ce nu-si mai dorea. Cum eram copii. Si cum, cu fiecare revenire a lui, eram mai necopii. Si cum cu fiecare plecare o sã fim mai bãtrâni, intelegi mã?, tot mai bãtrâni. Intr-o vreme – imi povestea el – fusese asistent social – sau asa ceva – prin Finlanda. Intr-o altã vreme si-ntr-o altã poveste era florar. Distribuitor de vinuri. Si iar asistent social. Da’ prin Anglia. Apoi, dupa fo 5 luni pe mare pe un vas dãsta de croazierã (ingrijitor???) ajunsese prin Brazilia. Unde nu fusese nimic. Doar sãrac. Si – de data asta – asistat social. In Brazilia unde se lepãdase de drepturile de cetãtean, devenind apatrid. Sau cum dracu??? Un cetãtean al lumii, imi explicase, in fine, fãrã patrie, fãrã buletin, fãrã urme, fãrã trecut si cu un viitor la intâmplare. Toate astea i le permitea si garanta o hârtie pe care o obtinuse acolo, in Brazilia, dupã munca de trei luni a unui avocat cicã lenes. Hârtia asta mi-o arãtase si mie intr-o vreme, stiu cã o o scosese dintr-un plastic si-o despãturise ca sã pot vedea un sir de stampile sub 3 rânduri nenorocite de text. Asa aflasem io, cu mare mirare, cã poti fi si asa ceva, un al nimãnui, si cã ãstia ca el, ai nimãnuii, puteau cãlãtori oricum si oriunde, ba chiar cã cutare si cutare stat le-ar da, in baza unor intelegeri internationale, ce chestie!, s-un ajutor bãnesc, o pensie ceva, cât sã nu moarã dracu de foame si cât sã-si permita incã si incã sã fie ai nimãnui. Si sunteti multi dãstia, mã? Suntem, suntem. Da’ io doar pe mine mã cunosc, asa cã… Cred cã sidiu’ ãsta la care mã uitam acu, pe care scria cu carioca albastrã „29:40. Zâmbeste“ si mai jos – cu scrisu meu – crãciun, Codrut in tarã, da, cred ca sidiu’ ãsta mi-l dãduse la ultima noastrã intâlnire, prin ’96, ’97. Sau ’98?? Oricum, fusese o iarnã mocirloasã care-l alungase mai devreme decât isi planificase. O iarnã daia cu copaci rahitici cu coastele p-afarã si cu oameni ursuzi nãpãditi pã dinãuntru de igrasie, o iarnã daia care inmultea exponential scârba, singurãtatea si recele din suflete. Mi-aduc aminte cã-mi spunea cã venise c-o fundatie din Olanda si cã vizitase niste cãmine de copii abandonati, cã ãia, cu fundatia, se ingrijeau de oarece finantãri pentru sãrmanii copii, cã p-unii ii luau la operatii si p-altii, de erau orfani, ii introduceau in circuite dastea de adoptii internationale evident cu acordu statului. La vremea aia, la noi in tarã, desi erau anii ’96, ’97, (sau – la dracu – ’98?? ????) incã mai veneau cu ajutoare fel si fel de organizatii dastea, era ceva obisnuit, nu?, si apãreau pe la televiziunile d-afarã reportaje care infãtisau o Românie fugitã d-acasã si o multime de drame, de povesti triste despre viata grea din tara asta care fusese comunistã, o multime de povesti tragice despre un sistem care mutilase cam totul. De data asta Codrut nimerise-n tarã fãrã sã-si fi dorit, asa fusese programu fundatiei, urmau sã vinã sã faca un tur prin casele-astea de copii din România si sã ajute cumva… El fãcea pe translatoru, pe ghidu, pe cameramanu. Fac de toate. Sunt impreunã cu oamenii astia de f-un an si mai bine, am umblat mult, am vãzut multe si nah, e trist, e trist batrâne, e cu durere si cu neputintã… Imi povestea cã ãstia, olandezii, erau foarte sufletisti, cã puneau multã inimã in ceea ce fãceau si cã eforturile lor erau rãsplãtite de dumnezeu ori de câte ori reuseau ceva pentru f-un sãrman, scãpându-l de fo boalã, de fo moarte sau dându-i un viitor, un camin, o familie. Si mai povestea, atunci, in iarna aia murdarã ca toate iernile din România, cã abia asteapta sã plece din tara asta cu obloane trase, cu soarele arestat si cã in scurtã vreme o sã ajungã prin Egipt – tot cu fundatia asta, cã si acolo erau copii sãrmani de ajutat, de operat, de infiat. In Egipt. Sau in Siria? In Iordania? Oricum, undeva pe la arabi. Undeva, la arabi, unde soarele ardea cu patimã. Da’ unde copiii erau tot sãrmani. Nu mai stiu cum de nimerise in fundatia asta cu care se plimba de ceva vreme prin fel si fel de tãri – poate-mi povestise, poate nu -, nu mai stiu nici dacã imi spusese cã asta era ce-si dorise-n viatã, stiu doar cã mi-a zis atunci, referindu-se la munca lui, cã a adunat tristete si neputintã cât pentru zece vieti. Neputintã, mã, intelegi? Sã nu ai ce sã faci, doar sã te uiti si sã nu poti mã, sã nu poti… E amar, mã…

Când ne-am despãrtit atunci, mi-a dat sidiul ãsta fãrã sã-mi spunã ce contine. Na mã, dacã ai timp… E de la fundatie… Nu, nu am avut niciodatã curiozitatea sã-l bag in calculator. Pesemne am gândit cã-s colinde, vesnicele colinde de crãciun, poate d’aia si scrisesem pe el crãciun, Codrut in tarã. Colinde, mã gândeam, cã nah, era iarnã, cã leru era iar ler, pizda mãsii, cã sãrbãtorile se apropiau si era ceva obisnuit sã oferi sidiuri cu colinde si alte dulcegãrii dastea de sezon. Sãtul de ler, de sãrbãtori, l-am aruncat prin sertare unde a zãcut ani si ani, uitat, nestiut. Acu se rostogolise din agenda aia, se rotise-asa de fo doo ori si, dupã ce stãtuse aproape imperceptibil in cumpãnã, se hotãrâse sã se-aseze cuminte cu fata-n sus… „29:40. Zâmbeste“

„29:40. Zâmbeste“… Ar fi trebuit sã-l arunc, sã-l arunc dracului de sidi cu toate celelalte nimicuri, ar fi trebuit sã cred cã era cu colinde, cu ler, mama lui de ler ce-o mai fi si ãla. Dar l-am luat de jos si l-am bãgat in calculator. Pe el era un fisier video. Pe ecran au inceput sã curgã imagini cu niste copii care cântau, era gãlãgie, vacarm, unii trãgeau de niste jucãrii, altii se strãduiau sã cânte lãlãit un cântec despre un copoi si un vulpoi s-un vânãtor s-un-nu-stiu-ce, p-altii ii durea-n cot de momentu artistic. Copilasii erau adunati intr-o camerã cu rafturi cu jucãrii, stând la niste mãsute joase, pe niste scaunele mici, de piticoti. Ca la grãdinitiã. Ca la cãmin, nah… Doo ingrijitoare, educatoare, ce-or fi fost ele, se chinuiau din rãsputeri sã-i tinã-n frâu si sã-i facã pe toti sã cânte. Copoiul, vulpoiul… vânãtoru… Camera de filmat focusa câte un copilas, plimbându-se de la chip la chip si oprindu-se câteva momente la fiecare. „29:40. Zâmbeste“, scria pe cd, cu carioca albastrã. Am inteles cã 29:40 e un moment din timingul filmului la care mã trimitea Codrut. Am dat inainte, trecând repede peste imagini: copii care cântã, copii care spun poezii, copii care stau la o mãsutã si sunt intrebati fel si fel de chestii, asistati de educatoare. La minutul 29:00 camera e indreptatã spre o fereastrã. Din incãpere se aude o voce stridentã, nesuferitã. Hai mã, miscã-te cã trece ziua, hai, pun-te mai repede pe scaunu-ãsta, stai colea. 29:40. Camera de filmat mãturã spatiul dintre ferastrã si mãsuta la care se pare ca abia ce s-a asezat un copil si focuseaza un ciuf de pãr negru. Apoi imaginea incadreazã un bãietel. Bãietelul de la 29:40…

- Zâmbeste mã, hai… Hai, zâmbeste la domnu, nu sta ca prostu! Sã te filmeze si pe tine, sã te filmeze ca p-ãilalti… Copilu, sãracu, zâmbeste strâmb, strâmb de tot, si mã gândesc cã doar fiarele incoltite isi aratã in halu ãsta, bietele, gingiile, dintii.
Are niste dintisori mici, mici… Si zâmbeste sãracu, zâmbeste. Dar zâmbetu lui e ca rânjetul de animal care ar da sã muste, iar el seamãnã, micul, a sãlbãticiune hãituitã, disperatã… Sãrmanu isi trage mucii si se lipeste si mai strâns, cu pieptu, de muchia mesei.
- Zâmbeste mã, n-auzi? Zâmbeste la domnu… Femeia asta cu capu mare il dominã, il sperie parcã. Are o mutrã ascutitã si o voce la fel de nesuferitã ca mutra. Stã infiptã pe scãunelu ala mic, cu mâinile adunate pe tâtze si-si drege glasu hârâindu-si flegma-n plãmâni.
- Zi mã, cum te cheamã…
- …
- Zi mã tare, cã d’aia ai gurã, ce, n-ai mâncat azi? Zi tare s-audã oamenii-ãstia!
Bãietelu, privind timid la camerã tot pe sub ochi, spune, de data asta ceva mai tare:
- …Noni…
- Ete Noni, sare repede ingrijitoarea… Anton te cheamã, asa te cheamã, Anton, ce Noni… Asta-i nume?? Noni, auzi… Niciun Noni, ce-i aia?!… Anton! Asa te cheamã, da? Copilu parcã se face si mai mic si lasã ochii-n jos. Ciocãnitoarea cu capu mare isi intoarce privirea cãtre camerã si spune certãret celor din spatele imaginii:
- Il cheamã Anton. S-are nouã ani, da’ noi credem c-are sapte sau opt, cã n-a avut acte dupã mã-sa si i-au fãcut de la primãrie certificat nou si or fi gresit ãia la anu nasterii, n-au stiut ei. E la noi de doi ani. S-Anton il cheamã, nu Noni. Noni ii spunea mã-sa. Da’ aici s-in acte asa-l cheamã, Anton. Apoi se intoarce iar cãtre copil: Stai drept, ce stai cocosat asa? Si zâmbeste frumos, cã te filmeazã…
Un glas moale de femeie intreabã ceva soptit din spate. Se aude apoi vocea lui Codrut care traduce in englezã pentru cea care a intrebat. Cum cã pe bãietel il cheamã Anton. Dar el isi spune Noni. Noni? How nice!, spune vocea femeii din spatele camerei… Si are nouã ani dar nu se stie exact, cã certificatul i-a fost pierdut sau ceva de genu asta, i s-a fãcut altul si acolo, la anul nasterii, pesemne au trecut gresit… Femeia care nu se vede, cea din spatele camerei, cea cu vocea blândã, intreabã copilul dacã lui ii place mai mult Noni decât Anton. Codrut traduce pentru copil. Iti place mai mult Noni decat Anton?
Ciocãnitoarea cu capu mare se grãbeste sã rãspundã ea in locul copilului:
- Anton, nu Noni… Ce e aia Noni? Anton ii place, nu Noni… Nu-i asa mã? Hai ridicã capu, zâmbeste la domnu cã te filmeazã…
Copilu ridicã incet privirea si, cu ochii goi, pare cã priveste undeva pierdut, fãrã directie. Isi trage iar mucii si, uitându-se asa, niciunde, abia soptit, zice iar:
- … Noni…
Mã uit la imagini si mi se face milã de copilu ãsta. Si când isi trage mucii-asa – mi se face si mai milã. E slãbãnog si speriat, si uitãtura aia, care nu zãboveste niciunde, mã rãscoleste… Uitãtura aia din care au fugit toate poznele, toate ghidusiile lãsând loc numai golului, nimicului. Niste ochi in care copilãria stã pe-ntuneric, sãracã si peticitã si pribeagã si… Niste ochi care doar asteaptã parcã, trãgând greu dupã ei, clipire dupã clipire, cearcãnele-alea intunecate ce-i atârnã sub priviri.
- Vrei sã vorbesti cu noi? intreabã Codrut…
Copilul isi lasã capul in jos si tace.
- Rãspunde mã lu domnu, n-auzisi ce te-a’ntrebat? Apoi isi intoarce capu ãla mare spre camerã si râde ca proasta: hã hã, sã ziceti tare cã e surd d-o ureche, hã hã. Uite, e surd la urechea asta, – si aratã cu bãrbia urechea dreaptã a micutului. Când a venit la noi ziceam cã e si mut, cã nu vorbea neam. Da’ e numa surd. Si doar la o ureche, de la orion, de la otite când a fost mic. Codrut traduce in englezã pentru colega lui. Oh, god…, se aude vocea plinã de compasiune a femeii din spatele camerei si se lasã o tãcere grea.
Codrut intreabã iar, mai tare:
- Vrei sã vorbesti cu noi? Vrei sã ne povestesti ce faci tu aici la cãmin? Cum te simti, cum te joci cu copiii? Stii vreo poezie? O poveste?
Copilul ridicã incet capul si se uitã la camerã. Ciocãnitoarea aia il indeamnã iar – hai mã, rãspunde la domnu, zi cum e aici, cã aici e biiiine, aveti mâncaaaare, jucãriiiii, lungeste ea vorbele, aveti de toate si sufletu din noi il scoateti, nu alta…
- E bine, sopteste copilul. E bine…
- Stii vreo poezie?
- Zi plugusoru mã, zi la domnu plugusoru, da’ zi tare, cum v-am invãtat io, cu aho aho copii si frati, hai, ia zi, stati putin si nu mânati…
Copilul, ca-ntr-un vis, murmurã ceva, cu o voce subtire.
- Ce-ai zis mã? Zi tare, s-audã domnu’…
- Fulgii de zãpadã… fulgii de zãpadã… nu-s…
- Da? il incurajeazã Codrut… Ce-i cu fulgii de zãpadã?
- Fulgii de zãpadã… ei nu-s fulgi de zãpadã…, sopteste copilul, ei sunt… sunt ingeri mici, albi… sunt ingeri albi care cad din cer si vin s-acopere pãmântul… si vântul ii poartã usor si…
- Ce zici mã tu acolo? Ce fulgi mã? Ce vorbesti tu-aici? Ce ingeri? Pãi ãsta-i plugusoru? Asa te-am invãtat eu? Ti-am spus sã zici plugusoru, nu prostii…
Codrut traduce. Fulgii de zãpadã, care nu-s fulgi de zãpadã, ci-s ingeri albi, sunt ingeri albi si mici si cad din cer si-acoperã pãmântul…
- Dumnezeule… dar ce a vrut sã spunã cu asta? intreabã in englezã vocea caldã din spatele camerei… Roagã-l sã spunã mai departe, fã-l sã spunã…
- Ce e cu ingerii albi? Poti sã-mi spui? E frumos ce ai spus, e o poveste? il intreabã Codrut pe bãiat…
- Ei na, ca sã vezi, face ciocãnitoarea, când il pui sã vorbeascã n-o face, s-acu s-a apucat sã spuie toate tâmpeniile. Ridicã mã capu, nu mai sta cocosat asa sã râdã lumea de tine, ridicã capu si zâmbeste la domnu cã strici filmarea…
Ochii bãiatului cad din nou in gol. Se strãduieste sã zâmbeasca da’-i iese tot un zâmbet jalnic, spart, chinuit. Apoi isi pleacã iar fata si spune:
- O… O poveste…
- O poveste? il indeamnã iar Codrut… Mi-o spui si mie?
- Ce poveste mã? Pãi stie el povesti? De un’ sã stie?? El nici plugusoru n-a vrut sã-l zicã s-acu spune povesti??? Spune mã la domnu cum aveti voi jucãrii!
- Avem…
- Zi mã tare!
- Avem jucãrii…
- Si cã va jucati…
- Si ne jucãm… murmurã copilul.
- Si cã vine Mosu, si aduce jucãrii doar la copiii cuminti
- Vine Mosul… Doar la copiii…
- Pãi nu? Cã o sã vinã mosu, asa vine de fiecare an, facem braduuuu, vine mosuuuu, aduce daaaaruri, noi cântãm si-i spunem poezii, asa e frumos, cã e sãrbãtoare, nu mã? Hai, zi la domnu…
- Spunem poezii… E… e sãrbãtoare… sopteste micutul cu fata in jos.
Colega lui Codrut intreabã nelãmuritã: Ce zice? Despre ce vorbeste? Codrut ii traduce: Spune cã vor imbodobi bradul, cã il vor astepta pe Mos Crãciun care le va aduce daruri. Cã vor cânta si vor spune poezii… Dar sã-l lase pe copil sã vorbeascã, pentru numele lui dumnezeu, cã numai ea vorbeste… se revoltã cumva vocea blândã din spatele aparatului de filmat.
- Ce ai vrea tu sã primesti de la Mos Crãciun? Ce ti-ar plãcea tie? Si ce ai in mânutã? intreabã Codrut…
Acum observ si eu, pe sub masã, cã bãietelul tine pumnul strâns, asezat pe genunchi. Ridicã incet mâna deasupra mesei si deschide pumnul. In palmã tine o jucãrioara, ceva. Imaginea se incetoseazã iar, apoi se limpezeste intr-un zoom clar, peste palma deschisã a copilului. Este o rotitã galbenã, din plastic. O rotitã dintatã parcã. Imaginea incadreazã iar copilul si ingrijitoarea.
- Aia ce mai e mã? Ce-ai stricat? D-unde-o ai?
- Am… am gãsit-o… rãspunde el incet, speriat. E un titirez… Se-nvârte… Un titirez…
- Ce ai vrea sã primesti de la Mos Crãciun? intreabã iar Codrut.
- Un tractor mare, zi mã, se baga iar ciocãnitoarea. Un tractor, da? Unu maaare, cu roti, cu…
- …
- Hai, intervine Codrut cu blãndete, ce-ai vrea tu de sãrbãtori? Ce ti-ai dori?
Copilul dã sã spuna ceva, apoi se opreste, isi inghite cuvintele si priveste cu ochi tristi in camerã. Codrut il intreabã iar:
- Hai, spune-mi. Imi spui? Ce ti-ai dori?
- Sã…
- Sã?… il incurajeazã Codrut.
Copilul rãspunde incet, incet de tot…
- Sã… sã nu uit…
Se asterne tãcerea. Pesemne Codrut e surprins si el, ca si mine, de rãspunsu ãsta.
- Sã nu… uiti?? Ce sã nu uiti?
- Vocea… povestea. Vocea… Sã nu uit…
- Iar vorbeste tâmpenii – rupe tãcerea ingrijitoarea -, i-auzi, i-auzi ce prostii spune, pãi asta se vrea de sãrbãtori? Pãi ce vorbe-s astea? Da’ un tractor mare-asa, nu vrei?
- Ce poveste sã nu uiti? Si ce voce? Vocea cui? intreabã iar Codrut fãrã s-o mai bage-n seamã pe ingrijitoare.
- Povestea… ingerasii… vocea ei… Sã nu uit…
Vorbeste cu capul lãsat in jos, abia se intelege glasul lui firav si dau tare sunetul s-aud ce spune. Rosteste cuvintele rar, foarte incet si vocea i se frânge, ii tremurã a plâns?, si parcã isi inghite iar cuvintele si parcã…
- Povestea cu ingerasi? Cine spunea povestea asta?
- …
- Haide, mie poti sã-mi spui, insistã Codrut. Cine-o spunea?
Copilul rãspunde ceva dar nu se aude nimic. Acum a intors capul undeva in lateral si-si lasã ochii goi, slobozi cãtre nimic, si pare desprins de prezent, privind dincolo de pereti, dincolo de incãperea asta, dincolo de toate vocile vesele ale copiilor care se aud pe fundal de pretutindeni.
- Ce ai spus? Cine spunea povestea?
- … Povestea… Ea… mãmica…
Codrut tace. Copilul a rãmas asa, cu capul intors, furat de niste amintiri vechi, fermecat poate de valsul zãpezii din basmul lui, refugiat in soaptele vântului, având incã in urechi armoniile vocii care spune, iar si iar, magica poveste a ingerasilor-fulgi de nea.
- …mãmica… ea spunea… spunea cã fulgii sunt ingeri mici si vin sã inveleascã in alb pãmântul… ea… ea spunea cã dumnezeu le deschide poarta din nori, din cer, si ei vin, vin… si ei vin si ii poartã vântul si se aseazã cu aripile lor mici si albe de puf… si zãpada e puf de ingeri care inveleste pãmântul sã-l fereascã de frig, sã-i tie de cald. Fulgii de zãpadã nu-s fulgi de zãpadã… sunt… sunt ingeri mici, albi… sunt ingeri mici… ingeri mici

Ingrijitoarea tace si ea si se uitã mutã la copil. Incet, parcã nevrând sã strice visul copilului, colega lui Codrut intreabã: Ce spune? Si plânge?? Codrut ii traduce in soaptã povestea. Apoi tãcerea se asterne iar in incãpere, grea, grea si albã ca zãpada ingerilor din poveste. Camera filmeazã. Filmeazã un copil care-si inghite plânsul, care-si tine amintirile innodate cu lacrimi sub pleoapã.
- Eee, acu ce faci? Doar nu te-oi pune pe plâns?!? Pãi ce-i asta?? rupe deodatã tãcerea ciocãnitoarea. Ia terminã cu prostiile, pãi ce, asa se face? Esti bãiat mare…
Copilul nici cã intoarce capul, pe obraz imi pare cã i s-a rostogolit o lacrimã tãcutã si priveste in gol. Acum e plecat, e absent, e dus sub norii lui, departe, cu fulgii-ingeri, cu cerul si vântul povestii. Incã tine pe masã mâna desfãcutã, rãmasã asa, cu palma in sus. In palma lui micã are rotita aia galbenã. Un titirez, spusese… care se-nvârte. Un titirez.
- Noni, vrei sã mai vorbim? Mai vorbesti cu mine? il intreabã Codrut. Vrei sã-mi spui toatã povestea? Noni…
Ciocãnitoarea intervine din nou:
– Hai mã, rãspunde lu domnu, hai, nu mai sta asa. Pãi ce-i asta? Eeee, ia vezi! Lasã povestea, cã nu stii tu povesti, ia zi mai bine cântecu cu broasca, hai, nu mai sta momâie cã nu e frumos. Hai, zâmbeste, sã te filmeze… Ia zi, cum v-am invãtat io? Si incepe sã cânte ca proasta, bãtând tâmp din palme: O-broscutã-micã-strâmbã-vrea-sã-joace-sus-pe-deal… Ia zi, ia zi!
- Lãsati-l doamnã putin, o roagã Codrut pe ciocãnitoare. Si apoi cãtre bãietel:
- E o poveste frumoasã. Poate altã datã mi-o vei spune pe toatã, da? Si cred cã n-o s-o uiti, pentru ca e de la mama ta. Cum o cheamã pe mama ta?
Copilul isi intoarce ochii spre camerã si rãspunde incetisor:
- Anisoara…
- Mai ai frati? Sau vreo surioarã?
- Nu.
- Vorbeste tare sã te-audã, nu mai mormãi. Hai, mai cu viatã, cã prea esti moale-asa. Si stai drept asa, hai…
- Nu mai am frati, spune copilul mai tare.
- Iti place aici la cãmin? intreabã Codrut. Ai prieteni?
- Imi place, spune dup-o vreme copilul cu juma de gurã.
- Ii place, ii place, cum nu, se joacã, se tãvãlesc, toatã ziua fac balamuc.
- Cine e prietenul tãu? Cum il cheamã?
Copilul lasã iar capu-n jos. Si tace.
- Nu ai tu un prieten cu care sã te joci?
Sãracu tace si capu-i atârnã greu peste piept.
- Rãspunde, mã, la domnu, n-auzi ce te-ntreabã? Hai, rãspunde. Si zâmbeste, sã te filmeze, nu mai sta asa…
- N-am, spune el trist da-ncercând sã zâmbeascã.
- E, are, cum sã n-aibã, se bagã iar ingrijitoarea, educatoarea, ce dracu o fi… De ce minti mã? Pãi e frumos asa? Cum sã n-ai prieteni? Zi la domnu cã ai prieteni!
- Am prieteni…
Codrut traduce. Colega lui intreabã dacã el stie câti ani are.
- Noni, tu stii câti ani ai? traduce Codrut.
- Nu… nu stiu…
- Zi tu, cum nu stii? Zi, am opt ani… Rãspunde la domnu…
- Am opt ani…
- Asa vezi, pãi nu? Noi asa credem, cã are sapte sau opt. La fisã scrie nouã, explicã iar ciocãnitoarea. Da’ e prea sfrijit de nouã. Astia de la primãrie, de la evidentã, fac numai greseli. La spital la fel, numai incurcãturi cu actele avem, la toti copiii, nu numa la ãsta. De la biroul de la prefecturi tot asa… E balamuc cu actele-astea, bãtaie de cap… Dacã n-am fi noi sã le facem, prafu s-ar alege! Pãi la cât alerg, la cât mã zbat…
Femeia din spatele aparatului spune ceva, il roagã pe Codrut sã-l intrebe pe copil cum a ajuns la cãmin.
- Cum ai venit tu la cãmin? Cine te-a adus aici?
Copilul nu rãspunde, intoarce iar privirea si isi lasã ochii in pãmânt.
- Zi mã, rãspunde, il indeamnã educatoarea. Hai, rãspunde. Apoi cãtre Codrut: si ziceti tare, cã e surd d-o ureche, v-am zis. Si-apoi iar cãtre copil: N-auzisi? Zi cin’ te-a adus aci la noi. Si zâmbeste, nu sta incruntat cã nu-i frumos asa…
- Mamaia, rãspunde bãietelul intr-un tarziu. M-a adus aici, cã nu putea sã mã tinã…
- L-au luat cu comisia, la Buzãu, cã d’acolo e. E dintr-un sat d’acolo, din sãrãcie… Il tinea mamai-sa, da’ era vai de lume si femeia aia, nici ea n-avea ce mânca, bãtrânã, bolnavã, vai de capu lor, explicã educatoarea. Niste sãrãcii, niste…
- Dar pãrintii tãi unde sunt? intreabã Codrut.
Copilului ii tremurã barba si ochii i se umezesc iarãsi. Priveste in camerã descumpãnit. Deschide gura sã spunã ceva dar nu-i iese niciun cuvânt.
- Eh, e mai complicat, rãspunde ingrijitoarea in locul lui… Mamã-sa a murit si l-a lãsat la ãi bãtrâni. Taicã-su – au zis ãia de la comisie, de la Buzãu, – i-a pãrãsit, si-a luat lumea-n cap, dracu stie, de i-au fãcut proces pentru tutela, cã asa se face la noi, de l-au decãzut sau cum se spune… L-a crescut singurã femeia aia ce l-a crescut dar s-ambolnãvit si s-a dus, na…
Codrut traduce. Oh, my god… my god, se aude vocea colegei lui, aproape in soaptã.
- Imi… imi pare rau, Noni, zice Codrut. Nu… nu stiam, imi pare rãu.
- E, a murit de plãmâni, de sãrãcie, tuberculozã d’aia, mi-au zis mie colegele noastre de la asistentã, se bagã iar ingrijitoarea. Era vai de capu lor. Pãi nu-l bãgaserã si p’ãsta tot cu tuberculosii, la spital? Da’ la noi aici e bine, nu? Zi mã, e bine, nu-i asa? Si zâmbeste, nu mai sta asa…
- E bine, rãspunde trist copilul, si zâmbeste, zâmbeste si de-odatã lacrimile din ochi nu si le mai tine, de-odatã ele curg lung pe cearcãnele-alea vinetii, pe obrajii ãia supti, curg lung si se desprind rotund, bobite, din bãrbia lui micã si cad pe masã, una dupã alta. Si el sãracu zâmbeste, zâmbeste, si plânge, si cu o voce sugrumatã, plângând si zâmbind tipã:
- Sã nu uit!…
Sã nu uit, repetã el cu lacrimile pe obraz, privind niciunde. Sã nu uit… Si zâmbeste plângând si plânge zâmbind. Pentru cã asa i s-a cerut, sã zâmbeascã. Sã zâmbeascã pentru cã il filmeazã ca pe ceilalti. Pentru cã aici e bine. Pentru cã o sã primeascã un tractor maaaare, pentru cã va veni moooosu, pentru cã va spune poezii, pentru cã va cânta o-broscutã-micã-strâmbã, pentru cã va cânta poate si cântecul cu copoiul, pentru cã va spune plugusoru, aho aho copii si frati. Si zâmbeste, zâmbeste, pentru cã oricum nimic nu mai conteazã…
- Nu, n-o sã uiti, ii spune Codrut cu blândete, n-o sã uiti…
- Sã nu uit… Ea spune povestea… stã acolo in pat si mã tine cu ea si spune povestea si nu mai e frig… Fulgii… sunt ingeri, sunt ingeri mici-mici si-acoperã pãmântul si tin cald pãmântului si apoi vine soarele si-i cheamã la el… si ingerii mici isi topesc aripile albe si le lasã ude pãmântului si se fac usori, usori, si se inalta inapoi la nori, de unde dumnezeu le-a deschis poarta, de unde i-a adus vântul… si-atunci, când urcã, norii se fac albi la loc de la atâtia ingerasi… cã nici norii nu-s nori, doar ingeri mici, norii nu-s nori, doar puf alb de ingeri… ei se adunã multi si-s albi, se suie-n cer si se fac nori albi si-acolo asteaptã iar sã vinã iarna, sã coboare s-acopere pãmântul… norii nu-s nori, sunt aripi si puf de ingeri mici… norii nu-s nori si nici zãpada nu e…
Isi spune singur povestea! Si aparatu ãla nenorocit filmeazã, filmeazã.
Isi spune singur povestea, plângând fãrã sã se mai ascundã. Colega lui Codrut, cu vocea sugrumatã de emotie spune repede opriti-l, opriti-l, nu-l mai chinuiti, ingrijitoarea a rãmas cu gura cãscatã si nici ea nu mai stie ce sã zicã iar Codrut repetã intr-una ca prostu imi pare rãu, imi pare rãu, n-am vrut… nu mai plânge, imi pare rãu, nu am vrut… si nenorocita de imaginea se zbate, se smuceste de-odatã de parcã aparatul a luat-o razna in trepied si ii vãd spatele lui Codrut care intrã in cadru si se-ndreaptã grãbit, cu mâinile-ntinse, spre copil, spre bãietel, care vorbeste, vorbeste intr-una, si plânge si zâmbeste, si zâmbeste plângând, arãtându-si dintii aia mici cu gingii cu tot, ca sãlbãticiunile prinse care incretesc asa din bot dând sã muste de spaime, de disperãri, de suferintã si peste umãrul lui Codrut il vãd acum cum se ridicã plângând si zâmbind de pe scãunelu ãla si-mi pare de-odatã cã s-a dezechilibrat, cã va cãdea, dumnezeule, peste masã, peste scãunel, dar el nu cade sãracu, nu cade, ci, incoltit, doar vrea sã plece, sã scape, sã fugã, si merge cu pas chinuit si nu inteleg de ce tremurã asa, pentru cã tremurã din toate inchieturile lui mici si firave când pãseste si-atunci inteleg, vãd cã e schiop, ingrozitor de schiop, cu un picior strâmb, rãsucit peste mãsura si cu mult mai scurt decât celãlat…

Sã nu uiti…

Poate, acolo, in casa aia mereu inseratã, nefericitã si jilavã, in casa aia din marginile Buzãului, in iernile alea lungi, de disperare cã-si stia sfârsitul aproape, te aduna lângã ea si te strângea la piept, biata, sã-i fie cald, sã-ti fie cald. Te striga tare, Noni… Noni… atât cât putea ea amãrâta, – si era ca un vaiet, ca o jale – cã boala de plãmâni e boalã rea si-ti ia toata vlaga, iarã tu erai surd, aproape surd, si ea, cu chin, trebuia sã strige iar, Noni, Noni, pânã-i rãmânea aerul mic, sã strige iar ca tu sã vii sã i te cuibãresti in brate… Te târai asa schiop, surd, flãmând, in patul ei de muribundã ca rãceala trupurilor voastre, – mic si-al tãu, mic si-al ei si imputinat de sãrãcie si boalã -, sã fie inmuiatã de poveste. O poveste – spera ea – care sã acopere mizeria, greul si neajunsul, – dar ce stiai tu? – o poveste care iti inchidea ochii ca tu sã poti visa cã rãul nu-i rãu, ca tu sã poti visa cum cã fulgii nu-s fulgi, cã norii nu-s nori si nici geru ãla nãprasnic nu-i ger. Cumva, biata femeie, trebuia sã acopere viscolu, s-alunge frica, sã facã ceva sã-ti indulceascã amarul, mãcar sã-ti incãlzeascã sufletul cumva, dacã-n sobã foc n-avea de un’ sã-ti punã, si-atunci ii rãmânea doar povestea, doar cãldura din glas, doar focul din soarele imaginar al visului. Iti aduna din nimic o mâna de iluzii mãrunte si-atunci visai, visai, si suportai mai usor, si tu, si ea, asa, strânsi unu-ntr-altu, sub pãturile alea putine, sub pãturile alea umede care miroseau deja greu a moarte grãbitã, a prãpãd de suflet. Adormeati si uitati, tu cã vei fi al nimãnui, ea – cã murea. In urmã doar povestea rãmânea… Si glasul… Cum sã le uiti?

Sã nu uiti… A alege sã nu uiti e tot ce mai poti avea. Glasul, povestea – e tot ce poti pãstra pentru cã mai apoi vei ajunge sã afli cã dumnezeul povestii p-aici mai vine doar la-nmormântãri, da’ si-atunci e grãbit, cã ingerii-s dusi toti, sunt dusi departe, fugiti din lumile-astea, cã aici doar demoni au rãmas si cã zãpada nu-i decât zãpadã, atât, apã-nghetatã asa dupã cum vor fi toate sufletele-alea de-ti vor iesi-n cale pânã la capãtu zilelor, doar apã mã, o apa nenorocitã, inghetatã, cristale nepãsãtoare ci nu puf din aripa ingerului, doar stelute reci, de gheatã, care cad cernute de nori, care cad s-acopere zoaiele pãmântului si-apoi se topesc, doar se topesc, si nu urcã la cer la chemarea soarelui sã facã inapoi nori albi de ingeri. Si albul topit se preface-n noroaie, in clisa care-o sã-ti tinã cu dintii pasul beteag, impotmolit. Si vei avea doar nori negri si inserãri vinetii precum amurgul cearcãnelor tale de sub ochi
Lasã, mã… Tu zâmbeste, zâmbeste…
Lasã, mã.. Lasã…
Clisa pãmântului. Noroaiele lumii.

Vezi manolescule?
Ziceai sã-ti povestesc ceva vesel, numa cã m-ai intristat cu discutia de peste zi. Cin’ te-a pus sã-mi zici de orfelinatu ãla? Mi-am adus aminte, nah… Poveste cu vorbe mici. E-a ta. Ia-o si zâmbeste, manolescule

Manolescu e tovarãsa mea, o stiti, nu?

http://mesterulmanole.wordpress.com

E mereu zâmbãreatzã. Si vorbãreatzã. Si foarte blogãreatzã. Si numa suflet. Azi ne-am vãzut dupã ceva vremi si si-a cerut povestea, cã aveam datorii mai vechi si m-a pus la munci. A zis sã nu fie poveste de paste. Asa cã e de crãciun. Chiar dacã e primãvarã. Si cic-o sã facã cinste cu urzici si mãmãligã ca sã-mi intre bine-n cap cã e primãvarã. Da’ o sã-mi iasã repede, cã dã si tuicã. Evident, pe rãspunderea ei, io i-am zis…
Mã duc sã-mi cetesc pretinii, cã-s multi, si de multã vreme nu le-am mai cãlcat pragu / blogu.
Sã fiti cuminti

Titlu: Poveste cu un câne besinos si cu… Si cu niste femei. Mã rog…

October 16th, 2010

Acu o vreme lucram la un project. Fãceam o revistã de tiruri. Jante, anvelope, motoare, bene, arbori cotiti, axe cu came, culbutori, joje si eshapamentzi. Rolu meu era sã fac revista asta sã arate ca un prospect la kilotzi dantelosi pentru dame fine. Adicã s-o iscusesc artistique. Rol destul de greu, cum dracu sã faci un tir sã arate frumos. Sau o cisternã. Da’ o vidanjã? In fine, nu asta conteazã. In firma aia era o gashcã fainã, tovarasi d-ai mei cu state veki plus cunoscuti plus ocazionali. Plus o cãtza. O cocãritzã galbinã. Aurie. Era frumoasã rãu, iubitoare si alintatã. Numa cã era cam bãsinoasã. S., stãpâna (si sefa firmei), ii pusese numele Gaza. Alt nume s-o defineascã mai bine pe cãtza nici cã se putea gãsi. Cãtzaua erea nelipsitã, prezentã la negocieri, prezentã la sedinte, prezentã la lenevealã. Toatã firma alinta animalu si toti furajau cu nãdejde, dupã posibilitãti: dacã mergeai sã-ti cumperi niste fornetzi, cumpãrai juma de pungã si pentru cãtza, dacã iti comandai un kinezesc, ceva, luai portie si pentru dihanie. De-ti luai paket d’acasã, – era lege – dãdeai pe din doo cu animalu pofticios. Se punea in cur in fatza ta si pânã nu te lua mila s-o omenesti cu biru, nu se dãdea dusã. Fãcuse cãtzaua un cur ca de scroafã, asa, ca de hipopotãnitzã. Frumos era seara, când, dupã ce terminam corvoada, ne adunam cu totii in bucãtãria firmei, in juru mesei, la o narghilea. Cãtzaua dãdea din cozi cu tot curu si-si fãcea loc in prima linie de parc-o fãtase mã-sa lideritzã, sefã de trib. Stãtea asa bãgatã intre noi, cu curu ala lat pe banketã si cu peptzii lipiti de mukea mesei si se uita miratã la fiecare dintre noi, lipãind cu poftã când ii trecea prin fatzã mushtiuku de narghilea. A dreaq cre’ cã dac-ar fi avut buze, s-ar fi bãgat si la narghilea, cã prea era contrariatã cã, desi e cot la cot cu noi, ei nu-i vine rându la pufãit niciodatã. Participa cãtzaua la lifestilu nostru cu tot sufletu, scãldându-se-n democratie si dând câte-o limbã, din când in când, ba-n obrazu din stânga, ba-n ãl din dreapta.
Read the rest of this entry »

fãrã titlu, dã-l dreaq

May 20th, 2010

De ani in sir primesc pe meil, de la fel si fel de adrese, sute de indemnuri pozitive: sã-mi mãresc penisu (natural penis enlargement solutions that really work to increase penis size and sexual stamina without surgery / Massive Member – 100% Natural Penis Enlargement Techniques!), sã consum cu poftã viagra, sã folosesc nush ce crème pt ingrosare si sculare (high-class erection meds – 83% discount today!!!), sã iau cursuri de frectii tãmãduitoare pt penis (penis gym – certified erection school) si tot asa… Bã frate, de unde stiu ãstia cu ce probleme mã lupt io??? Fo mândrã de-a mea, din rãzbunare, s-a gãsit sã vorbeascã ca proasta si a dat din casã? De m-au luat ãstia in grijã?
Read the rest of this entry »

niste

May 16th, 2010

Dumitru e interesat de sens. Si de intelepciuni adânci. Cât poate el sã coboare in profunzimi – asta n-o mai stiu. Stiu doar cã uneori mã indeamnã la filosofii mici. Mai zi-mi niste vorbe d’alea. Ce vorbe, mã, Duminicã? Vorbe d’alea de morti. D’ãia care au fost genii. Cum le zice, proverbe d’alea. Cã stii cã mie-mi plac cuvintele. Multe, sã fie multe cuvinte. E simplu: dacã-s multe, am de unde-alege si-o parte le-nteleg… Bine, mã, Duminicã, iti zic… O stii p’aia? Cu dictum sapienti sat est…? In ce limbã e asta? Intr-o limbã moartã, mã, Duminicã. Moartã?
Read the rest of this entry »

iartã-mã, Ciutacule!

May 13th, 2010

Când cumperi cartofi la doispe noaptea de la buticu dântre blocuri nu te-astepti la nimic special. Zici mersi cã ai butic nonstop cu de toate si cã poti, oricât de târziu ai ajunge acasã, sã cumperi o kiflã, o tigarã, un crenvurst. Un butic dãsta am si io lângã bloc. Mã stiu cu toate vânzãtoarele-alea, de pe toate skimburile. Avantaju e cã, in timp, alea iti invatã nãravu si necesitãtile. Nici nu e nevoie sã mai ceri cã-ti pun ele dinainte pe tejghea ce vrei sã cumperi. In cazu meu lista e cam aceeasi, cu mici variatiuni: un vaisroi, o pâine, un zuzu, un plic de instant, o apã.
Read the rest of this entry »

Iarna albã. Politicã maro. Si flãcãri violet

January 20th, 2010


psi_geoana.jpg

M-a ciuruit ãsta cu flacãra lui violet… M-a luat flama rãu… Inainte, zãu asa, uite-atât de mare o aveam (marfã, nu? sã se shtie, sã moarã toti de invidie…). Acum, dupã inflãcãratul atac energetic a’ lu’ Bãse, am rãmas doar cu pielea, miezu mult a dispãrut ca mistuit de foc, ca prin farmec, nu alta! Denuntz public apucãturile vudu! Denuntz public practicile domnului Bãsescu. Discursul sãu, la drum de searã, e impãnat cu argint viu, cu pisici negre (13 la numãr, va asigur), cu ghioc, cu solz de peshte, cu sare aruncatã peste umãr si cu (dupã cum urmeazã): mâl de baltã de la Strãuleshti 2, bobi vrãjitzi, glob limpede (dar malefic) de cristal, ghearã de bufnitzã, pene de cucuvea, cloacã de curcã, Lunã plinã, mãturi cu coadã, ghem de pãr de mãgãritzã, gâturi de gãinã, boturi de iepure, copitã despicatã de tzap si limbã de sarpe. Denuntz pe numitul Bãsescu cã m-a atacat energetic si psihotronic in timpul campaniei si in timpul infruntãrii finale. Cã mi-a fãcut farmece. Cu ulcica. Cu nuiaua de alun si cu legãtura de mort. De la picioare. Denuntz public cã e posedat de demoni psihotronici, de vampiri energetici, de gargui, de vârcolaci, de bafometzi si uruk-hai, de troli si gnomi, de Saint Germain, de Hades, de Sarsailã, Scaraotzki, Ivan Turbincã & Talpa Iadului, de personaju ãla rãu din haripoter, de zombi haitieni si, uneori, de Elena Udrea (caz in care, mã rog, incã nu se stie cine pe cine posedã, dar fum fãrã foc…). Pãi pot eu, biet om, sã mã lupt cu asa legiune de draci? Sã pierd eu frumusete de alegeri in fatza lu posedatu ãsta? Lu Trasputin Bãsescu ãsta, pãi se poate??? Sã arãt ca un prostãnac, dupã ce am pupat live icoane, dupã ce am sãrit de bucuria victoriei intr-un picior (dar si in celãlalt), dupã ce i-am zis lu mama in direct la televizor cã-s presedinte???????? Se poate asa ceva??????? Sã vinã ãsta cu flacãra lui violet si sã mã sugã de energie in cumplita confruntare… Nu, nu mai e dreptate pe lume… Am ajuns din om, neom… Ahhh, Mihaiela, dragostea mea :( (

 

Motto: Dupã un castron cu prune
si fo’ 3 cãni de lapte bãtut, toate bãshinile ard
cu flacãrã violetã. Pãrerea mea.

  Read the rest of this entry »

daca nu purtati mascã, o sa muriti de gripã porcinã mã

June 2nd, 2009
 

io de felu meu sunt ipohondru. deci mereu bolnav inkipuit. cum se iveste fo pandemie ceva, cum intru in alertã/fibrilatii/crizã.

 

sunt paranoic si fricos (alfel bãiat fin), cu antrenament temeinic la ambele capitole. când a fost dementza aia cu boala vacii nebune, n-am vorbit 3 luni cu femeile, cã auzisem io cã se ia. pânã a trecut nebunia, le-am ocolit dibaci si cu simt de rãspundere. dupã ce a trecut epidemia, desi m-am kinuit – io, sincer, n-am vãzut nicio ameliorare. tot nebune. si tot vaci. in fine. apoi a venit aviara. de fricã – m-am ferit de pãsãri si diminutive ca de dracu. m-am lepãdat de tot ce insemna pasãre in viata mea: reviste, shefa, saituri de profil, shefa, dividiuri, vecine, shefa,  foste colege, shefa, foste foste, shefa. a, si aveam si un ceas cu cuc. l-a loat dracu si p’ãla. era de la shefa. am stat cu bromura-n ceai si cu catehismu la-ndemâna sa deprind câte ceva din virtutile celor slujitori virgini, opaci la ispite. (norocu meu cã invãt greu si uit repede, cã dupã atâta lecturã sfântã eream pe cale sã devin monument de castitate, neprihãnire si nepângãrire. parol, asexuat ca un injer, nu alta, dragu de mine… offff)
Read the rest of this entry »

kilotzãrealã & gastronomie. si dialoguri stupide.

March 11th, 2009
Am avut si io nitel timp liber si m-am dat aiurea pe net. Nu mai stiu cum dracu si de unde m-am trezit pe un sait cu poze de la carnavalu de la rio. Nu mai vazusem de multa vreme imagini cu fazele astea asa ca m-am pus pe rasfoit. Cind mi-era lumea mai draga cu okii in tzitzele lu reginele alea aproape goale, imi sare in retina una mai dihai ca celelalte. Dansatoarele alea erau seminude in marea lor majoritate, da’ asta frate era goalã ca iesitã de la dus. Ma holbez ca prostu minute bune si tot nu-mi vine sã cred cã madama aia defileazã in pupãza goalã, pe ritmuri de samba, printre carele alegorice. Sub o pozã daia vãd o explicatie care continea si doo nume: Dani Sperle si Viviane Castro. Io cu limbile astea telenovelistice sunt paralel si impasibil, da’ curiozitatea mã roade si dau cãutare pe gugãl. Si aflu minune de poveste. In mare, faza e asa: cu ocazia carnavalului de la rio de anu trecut, una, Viviane Castro asta, a stabilit un record absolut – cei mai mici kiloti din lume, de 4 cm.

Read the rest of this entry »

 

December 9th, 2008

play pe FFWD

October 27th, 2008
 
LCD. TFT. CRT. Trei acronime nenorocite care mi-au stricat ziua. Trei abrevieri stupide care m-au facut sa-mi dau seama, pentru a câta oara? – ca alerg de nebun intr-o cursa care demult nu mai e a mea. Si nu sunt singuru. O simpla intâmplare, banala si nefericita, m-a facut sa caut, speriat, butonul de STOP.
 
… Batrânul meu monitor si-a incheiat mandatul. Zilele trecute a mai clipit de doo ori si gata. Am ridicat din umeri (sunt expert in astfel de gesturi) si am inceput sa-i cat un succesor pe net, printre prieteni, printre cunoscuti. Bine indrumat, am ajuns la un "magazin de profil" unde sute de monitoare imi zâmbeau si-mi faceau frumos din leduri. Hoinarind printre atâtea modele, printr-o bogatie de oferte, nehotarârea si nestiinta mea deveneau supliciu. M-am apropiat oarecum timid de o vânzatoare si i-am cerut ajutoru – sãr’na, doresc sa cumpar si io un monitor, un monitor simplu si practic, fiabil si nepretentios. Vânzatoarea, o tipa grasa si impasibila, cu o fata care imprumutase printr-un ciudat mimetism câte putin din toate caracteristicile monitoarelor pe care le vindea, m-a intrebat scurt:
- TFT?
M-am uitat peste umar, crezând ca nu mie imi vorbeste. In spatele meu nu era nimeni, asa ca i-am cautat iar privirea.
- Ma scuzati? N-am inteles…
- TFT? Intreaba iar grasa
- ããã… da, cum spuneti, tete… asa, un monitor, da… Un monitor.
Vânzatoarea se uita la mine ca la un picat dân luna.  Eu simt pericolu penibilului si incerc sa ma explic. Ca nu ma pricep chiar asa de bine, ca te-te-fe-te-nu-stiu-cumul asta, desi suna cumva, nu-mi spune prea multe si ca singuru lucru pe care-l doresc e un monitor. Atât.
Grasa, privind fix ca Sfinxul, vorbind ca de pe banda, incepe sa-mi turuie:
Daca doriti un TFT, avem un LG L192WS, cu dig (???) de 19, cu un RMS latenta de 5 ms, luminozitate CD de 300, cu un unghi maxim de vizibilitate 160 la 160,  rezolutie 1400×900 pixeli, 16 milioane de culori reproduse, interfata D-sub 15 pini, FCC Class B, CE UL, certificat TUV GS, EPA Energy si ISO 1300. E format wide, dimensiunea punct e de 0,264 mm si are si tuner TV UIHG. Este SEMCO, TCO si puterea consumata – 39 W.
Sau modelul acesta! (arata cu degetul un monitor argintiu, frumos, n-am ce zice) si incepe iar: Dig de 19, tip TTF LCD, cu TML Class A, 1280×1024, clasa contrast 700 la 1…..
O privesc fascinat, vorbele ei imi par un fel de formule magice cu intelesuri ascunse mie, ma simt ca un profan in sanctuaru monitoarelor, si ea, marea preoteasa, ma reduce definitiv la tacere cu o ultima oferta: un 224T, TTF wide, 1920×1200/75 Hz, contrast 1000 la 1, 500 CD/mp, 178/178, TCO 03, DVI, HDCP, 6ms G2G, TRV MAX, SYS Macro, FastView MRK, Flex Scan UVO 1200, TP screen WQuall., KTh. Purtator de timbru verde, garantie 36 de luni…
Abia daca mai respir, ma uit in jur, speriat sa nu ma fi transformat subit intr-un cyborg, personaj al unei lumi stranii, pierdut intr-un tarâm nestiut si fara cale de intoarcere. Ii multumesc balmajind ceva, cum ca ma duc sa mai arunc inca o privire peste monitoarele expuse, si ca revin io dupa ce ma mai dumiresc.
Bai frate, unde ma aflu? Trebuie ca am pierdut toate starturile din ultimii ani… Ce se petrece cu lumea asta? Da’ cu mine? E grav? Clar lucru, lumea a evoluat uitând de mine. Sau eu, ignorantu suprem, ocupat cu nimicuri si prizonier in derizoriu, am pierdut sansa evolutiei. Ma simt un zero cu vedere la gaurã, imi dau seama ca tot ce stiam io pân’atunci nu-mi foloseste la nimic. Am iesit sa-mi cumpar un blestemat de monitor si ajung sa aflu ca am ramas repetent. TML???? Ce dracu inseamna asta? Da’ RMS? Oh, doamne, la UVO 1200 refuz sa ma gândesc, suna inspaimântator si ma ia cu frica…
Privesc hipnotizat la monitoare. Sunt care mai mici, care mai mari, care negre, care argintii. Frumoase, imi zic in gând. Sunt niste bijuterii, mai ales astea plate. Stiu si eu beneficiile unui LCD, un pas important in tehnologie, chestii, cristale lichide, emisii diminuate de unde, protectii etc. Asta pot intelege, cu asta sunt de acord. Mintea mea insa devine opaca la toata avalansa aia de termeni, care termeni cu siguranta ca fiecare inseamna ceva si desemneaza un atribut, o calitate, un pas al tehnologiei si inovatiei. Dar unde ajungi stiind toate astea? Cum unde? Uite-aci, in fata unui perete tapetat cu ecrane, pe care prind viata diferite imagini intr-o explozie de culori. Uite-aci,  privind tâmp si nestiind ce sa alegi, incurcat si buimacit, cu mintea varza, care inca mai macina indici si termeni.
Ma intorc spasit la stand, incercând chiar si un zâmbet, si ii spun vânzatoarei ca nu vreau ceva atât de performant, ca monitorul meu vechi m-a slujit cu credinta si daca ar fi sa aleg, as alege tot ceva simplu, atâta tehnologie nefiindu-mi de vreun folos. Cerberul tehnologic, cu aceeasi fatzã impasibila, imi pune o alta intrebare:
- CRT?
Doamne, iadul incepe din nou…
- Pardon? fac eu ca prostul.
- CRT-uri repeta ea, vizibil enervata… Un tip mai vechi… Avem Horizonuri D sau DS. Cu dig 17, 19 si 21. RF orizontal 70 Khz  si RF vertical 50-160 Hz. De la 1024×768 pâna la 1280×1024, standarde MPR 2, OSD, ImView DCA, STIM, ecran plat si latime de banda 110. Sunt CMR-uri, toate modelele certificate EPA si GS.
Daca as privi in jos, mi-as vedea maxilarul intre pantofi. Totodata, mai stiu ca-s rosu ca steagu sovietic. Caut cuvinte, dar ele se ascund cu dibacie. Reusesc insã un "ã" prelung, idiot si atotcuprinzator. Lânga mine, un alt client poarta un dialog degajat cu un alt vânzator care noteaza constiincios intr-o fisa:
-Del? intreaba vinzatorul
-HP!
-Mboard?
-MT, TX 100, Proliant REM
- CPU?
- Intel, dual core, 2000 MT
- FSB?
- 800 MHz
- RAM?
-  2048 MB
- ECC?
- DDR2, DIMM PC 2 SDRAM
- HDD?
- 250, SATA
- Video?
- NVIDIA 6150 LE GPU
- CD-ROM?
- Ntz, DVD.
- RW?
- RW!
- XP?
- OK!
OK? Ok pe dracu, pe mine m-a facut KO!
In timp ce astia doi se inteleg perfect, vânzatoarea mea continua sa ma privesca fix, ascutit, sfredelitor.
- Deci, cum ramâne? ma intreaba inchizitorial. Imi vine sa-i sparg capul. Ma adun cumva si izbucnesc:
- Vreau un monitor SMF, prevazut cu KKX si cu optiunea SMPSH, dar poate fi si un monitor STF cu SM BGPLA. Aveti? N-aveti. Si-atunci de ce-mi consumati timpul???
Situatia devine penibila si inteleg ca trebuie sa ma evapor. Vânzatoarea ramâne masca, cu un cuvint spânzurat in gât. Ii intorc spatele si dispar. Nu stiu cum ajung in strada, capul mi-e plin de cuvinte. De fapt, de sunete. FSB. SDRAM. GPU. Au o oarecare melodicitate, si trebuie ca poarta in spatele ei mii de intelesuri.  DDR. ECC. SATA. Si conversatia aia a celor doi… doamne, unde erau cuvintele? Cum de se  intelegeau atât de bine si comunicarea era perfecta fara a folosi niciun cuvânt??? Ce vremuri bai frate, ce vremuri. Totul in viteza. Transferuri instant, dorinte rapide, downloaduri la 100mb/s. Exprimari scurte, formulari minuscule dar concise. Acronime. Fast-food. Abrevieri. Traim telegrafic. Comprimat, in partitii. Strinsi in secvente. Da si nu, 0 si 1. Viata ca matrice logica. Pliculete de cafea 3 în 1. Cubulete de supa. In 3 minute totul e gata. Sampoane 2 in 1 care te spala. Definitiv, pe creier. Prezervative. Doi in una. OMG! O lume la plic, totul intr-un clik. On/off. O noua limba se naste, una universala, in care cuvintele sunt comprimate, notiuni si istorii intregi sublimate si condensate in doua litere. Sau in trei. Lumi care incep straniu: “introduceti codul PIN”. Sclavi tehnologici. De ce sa pierzi vremea cautând si rostind cohorte de cuvinte? Sunt omul modern, pot povesti tot timpul pierdut al lui Proust in 20 de secunde. Pentru ca, mai apoi, sa trimit povestea oricui printr-un SMS. Pot atasa povestii mele si poze. Ele vor fi BMB sau JPEG. TIF. RGB sau CMYK. Schepsisul sta in terminal, cit mai mic, cit mai potent. Si sigur nu ma ratacesc in niciuna din aceste lumi posibile, doar am GPS! La GSM. Update pentru GPRS. EDGE. Am si camera. CCD. 3,2 megapixeli. Ecran tactil, QVGA. Bun pentru 3G. Symbianul face minuni, sunt un zeu. Sunt bogat in DPI, OMFG!, chiar sunt bogat! WTF? Nimeni nu-i ca mine, am PIN, la PC, sub un IP, am un ID si un CV. Chestie de IT. Sunt un cod intr-o baza PHP, SQL-ul are grija de mine. E patria mea, lumea mea a devenit AI. Acronime. Abrevieri. Memoriile mele sunt bine pastrate, nu trebuie sa-mi mai bat capul, am MMC, acces usor prin USB, le pot plimba pe PDA si imprima ca LZW. Cuvintelor nu le pasa de mine, mie de ce mi-ar pasa de ele? De ce sa-mi fac griji? Oare nu traiesc linistit in jungla asta? NU, nu voi sti niciodata ce inseamna HDMI, dar stiu ca e de bine daca TV-ul meu are boala asta. Habar n-am ce inseamna AVI, MPEG, MOV, WMA, DIVX, MKV, dar stiu ca voi urmari un film. Cu atit mai bine cu cât are si TXT. SRT sau DOC. Il  voi privi linistit si sistemul surround de la 5+1 ma va invãlui. DTS. EAX. Tehnologie BASH. PITCH. MP3, de ce nu MP4?? Multimi de litere imi definesc confortul, calitatile, necesitatile, stilul de viata. Chiar daca toate astea costa. Si ce daca? Merg la ATM, introduc PIN-ul (aaahh, iar PIN) si-mi consum creditele. Plus TVA. Sunt propriul meu erou intr-un joc 3D. Care poate fi FPS,  RPG, MMORG. Ma descurc, supravietuiesc miraculos, ma strecor, nu am ce pati, sunt doar niste litere. Eu sunt eroul, supravietuitorul, consola PSP e in mâinile mele, totul e WIFI, protejat de UPS, instructiuni – daca vreau – le am prin FTP, ca PDF, sau din WWW, HTTP, pe rutã ADSL. Kestie de ISDN. Informatii de PR imi jaloneaza vrerile, devin un event, un BTL, sunt prezentat prin PPS sau, via DTP,  pe suport LWC sau MPA, ca e mai lucios, sunt difuzat prin FM,  devin VIP disipat prin UHV, UIF, ochii mei sunt stralucitori doar in PAL SECAM, VHS-ul are grija asta, desi as fi mai sharp pe MINIDV si mai profi in BETACAM SP. Inebunesc. Dar mai bine nu, un RMN costa, nu gluma. Ca si un EKG. Traim in simboluri.
Sunt nãuc de parca as fi dat mâna cu ingerii LSD-ului. Literele astea se agata de mine si nu pot scapa de zarva din capul meu. Iesit din magazinul blestemat, traversez aiurea, impiedicat, ratacit. Un CLK TDI (o merge si pe  GPL??), cu numar de CD, condus de un CEO, frâneaza cu zgomot. Soferul imi ureaza BEEP, mult BEEP, si pleaca mai departe. Ciudat, inteleg ca am scapat cu viata pentru ca avea ABS. Si ESP, EDC, MSR. Si  ASR. Etc s.a.m.d. Deh, masina straina, ce vrei… Un tip pe un ATV imi face semne, imi ofera si el BEEP; nu-i vad ochii, casca lui are ecran negru, UV, antisoc, URW, asa ca ar fi pierdere de vreme sa incerc sa-i sparg capul. Jungla. Si eu trebuie sa supravietuiesc. Fug catre casa, acolo va fi liniste. Voi scapa de simboluri, de abrevieri, de litere. Lumea va disparea cumva indaratul usii mele.
Acasa ma asez in fata televizorului. Aproape ca imi cer alienarea dupa o zi infernala. Apas pe butoane. Stiri. PROTV. Aud si tresar. PNL. PSD. PNT-CD. PNA. IMM-uri, ONG-uri. Si iar PLD. Cu PSD. Putin UNATTR, niste UE, ceva NATO. Disperat, zapez nebuneste. MTV. Cânta N.K.O.T.B. Sar mai departe. MCM. Cânta REM. VH1. Cânta U2. Nu mai vreau muzica, vreau sport. Zapez ca dementu, canal dupa canal. Sport. Aud de WMA si WRC. De FIFA si UEFA. WUBA. NBA si NLC. K1. Sa incerc un XXX??  Imi vine sa ma dau cu capul de perete. Nu, nu se poate, doamne, e de BCA si ãsta. Macar de dulap. BTW, e MDF, cu PAL si PFL. Melaminat.  E un carusel nebunesc in mintea mea, vreau o lingurã de DTT sa scap rapid, vreau un AKM, sau o traista cu TNT, sa sara scântei, sa fie de pomina… O injur printre dinti pe vânzatoarea invelita in sunci, ea e vinovata, ea, cu mutra ei impasibila, in tricoul ei XXL de PNA si sigur in perioada SPM, searbãdã si sinteticã precum PVC-ul, ea, sinistra, cu limbajul ei, cu literele ei, cu…
O sa ma imbat pula. Pe masa sunt doua sticle si un PET. Intind mâna dupa o sticla. Pe ea scrie VSOP. O iau pe cealalta. VDOC. Ce mai conteaza?… nu-mi pasa. Curând voi filosofa linistit si ma voi gândi la ce va fi scris pe piatra mea tombala. RIP? Sau INRI??? Ce ADN de cacat…
Viata mea in PLAY, pe FFWD. Cum era vorba aia? Opriti Pamântu, vreau sa cobor…
Q.E.D.
CPM…
 
 

notati contu meu! si cotizati!

October 22nd, 2008
notati contu meu! si cotizati!
RO123.55.400000100.89.89.89XXX
la citi vizitatori am, daca fiecare cotizeaza cu un euro, om m-am facut. da?
ca e pt o cauza nobila, ce dreaq. si ce poate fi mai minunat decit sa ajuti un om sa-si vada visu cu okii?
iaca ce am premit io de la rusoaica! ce suflet nobil rusoaica asta, ce fina observatoare a nevoilor mele… cit de bine a inteles ea ce pretentii am io de la viata, cit de bine a stiut sa citeasca printre rinduri… rusoaico, sarumina!
deci
admirati si luati aminte, si voi masculi, si voi, femele. cuvintele mele se adeveresc – timpul pacii e aproape. si vor fi in lume numa masculi fericiti. (de gajici nu ne intereseaza, ele isi pot regla stocu de fericire cu o multime de nimicuri si isi pot ajusta orizontu asteptarilor dupa caz)
 

Read the rest of this entry »

TAMPOANE la BULANDRA

July 2nd, 2008
 
 
poze :)
a fost prea frumos. vazut lume buna, fete frumoase, blogãri destepti. multumesc tuturor celor care au venit. cu ocazia asta am intilnit pentru prima data oameni pe care ii cunosteam atit de bine din scrieri dar pe care nu avusesem ocazia sa ii vad si la oki. cu ocazia asta am revazut oameni frumosi de care imi era dor, pe care nu-i mai vazusem de multa, multa vreme. spectacolul a fost super, actorii astia sunt geniali, am pus multe poze pentru ca merita priviti si aplaudati. pozele’s la o rezolutie destul de slaba, asta ca sa se incarce mai bine :)
al’ceva nu mai stiu ce sa zic, ne uitam la poze si e ok :)
sunteti frumosi, ma…
 
 
 
 

INVITATIE. voua, celor atit de dragi mie.

June 25th, 2008
vineri, 27 iunie, teatrul bulandra, sala izvor, ora 20.00
 
ce va fi acolo?
pai nah, pesa cu tampoanele… parfum de femee, pesa premiata la fest.
m-as bucura sa va vad, sa va intilnesc. asta e o invitatie. intrarea va fi libera. va astept cu drag pe toti, ca sa ma fac iar de râs.
 
pe 28 si 29 se vor juca si celelalte doua piese prezentate la festu de la graz. merita vazute, mie mi-au placut mult. tot la sala izvor, tot la ora 20.00. si tot cu intrare libera.
 
ps_ pt alea care ma urasc visceral – luati-va cutit, pistol, rangã, bâta, otrava. nu pierdeti momentu, merita incercat, mai ales ca o sa fiu cu garda jos ;)
 
 
 
Vineri, 27 Iunie – Scent of a Woman
Sambata, 28 Iunie – Buy me with a coffee
 Duminica, 29 Iunie – Re: Re: Re: Hamlet
 

o kestie corecta

June 5th, 2008
hehe, misto faza, circula pe net si am inhatat-o grabnic. pt ca ea releva un adevar simplu da’ complex :) ))
 
 Intr-o buna zi, un taietor de lemne isi scapa securea in rau. Omul se puse pe jelit pentru ca-si pierduse singurul lucru cu care putea sa-si castige existenta. Vazand acestea, Dumnezeu aparu langa apa si-l intreba care este cauza disperarii sale. Omul ii explica atunci ca securea sa a cazut in apa si nu mai stie unde e. Atunci, Dumnezeu plonja in rau si reveni cu o secure din aur masiv. – Asta e securea ta?, il intreba el. – Nu, raspunse taietorul de lemne. Dumnezeu intra din nou in apa si, de data aceasta, se intoarse cu o secure numai din argint. – Asta e securea ta?, intreba el din nou. – Nu, raspunse din nou taietorul de lemne. A treia oara, Dumnezeu reveni cu o secure de fier si il intreba din nou pe omul de pe mal: – Asta e securea ta? Da, asta e, ii raspunse, de data aceasta, taietorul de lemne.
 
Dumnezeu, miscat de onestitatea omului, ii facu cadou toate trei securile. Cateva zile mai tarziu, taietorul se plimba pe malul raului cu nevasta sa. Dintr-o data, aceasta cazu in apa. Cum omul se puse din nou pe plans, Dumnezeu aparu din nou, intrebandu-l care-i este necazul. – Nevasta mea a cazut in apa, ii raspunse taietorul de lemne printre suspine. Atunci Dumnezeu sari in apa si aparu cu Penelope Cruz in brate. – Asta este nevasta ta?, intreba el. – DAAA! urla omul. Atunci Dumnezeu, furios, il lua la suturi in cur: – De ce minti ma nenorocitule???? Taietorul de lemne incepu sa explice: – Daca spuneam "nu" la Penelope Cruz, data viitoare mi-o aduceai pe Catherine Zeta-Jones. Si, daca si atunci as fi spus "nu", a treia oara mi-o aduceai pe nevasta-mea. Si, daca de data aceea as fi spus "da", mi le faceai cadou pe toate trei, dar eu sunt un om nevoias si n-am de unde sa hranesc trei femei. Acesta este motivul pentru care am raspuns cu "da" de prima data.
 
Morala: Barbatii mint intotdeauna numai din motive perfect oneste si logice.
 
 
ce kestie… si io la fel as fi procedat
tu ce parere ai? (hehehehehe)

tampoane parfumate la graz

May 27th, 2008

frumos.
o saptamina misto, cu drumuri, cu teatru, cu oameni noi si frumosi. si cu mine, cascând gura la tot ce se intâmpla in juru meu.
n-are sens sa ma apuc acu sa spun cit de faina e austria. viena. graz. e lesne de banuit ca nu se compara cu nimic de pe la noi. da’ astea deja sunt stiute. nestiute sunt insa o multime de kestii: de ex cind s-a ajuns la (stai ca acu scriu pe litere cum se numeste teatru asta) schauspielhausgraz, ashea, s-a vazut ce inseamna grija & interesul pt teatru: cladirile, amplasamentul, salile de repetitii, tehnica – o adevarata industrie. vorbeam cu cei din echipa tehnica si imi spuneau ca astia de la graz au intr-o singura sala de repetitii tehnicã si accesorii cit are tot teatru bulandra per total. si normal sa dai performanta, atita vreme cit ti se pune totul la dispozitie si esti tratat la adevarata ta valoare. iar statutul actorului e respectat. la noi – desconsiderare si nevoi. avem teatru doar pentru ca exista nebunii astia frumosi de actori, regizori si tehnicieni care-si dau sufletu pe scene doar de dragul artei. nedreptati multe, frate, si slabe sperante sa se indrepte ceva. da’ nu despre asta vreau io sa scriu, am zis-o asa, ca de data asta am fost implicat direct si am avut sansa sa vad tot ce presupune punerea in scena a unui spectacol, am vazut toate eforturile lor si am avut ocazia sa pot compara sistemele.
Read the rest of this entry »

ããã… nah: teatru. si blog. Blog The Theatre

February 10th, 2008
 

Pai nah, io nu prea stiu ce sa zic… chestia m-a luat prin surprindere si chiar daca as fi fost pregatit, tot n-as fi stiut ce sa zic. Io’s sincer, recunosc mereu cind sunt depasit de situatii. Si asta mi se intimplã permanent… da’ asta e o alta istorie

Povestea e cam asa: acu fo sãptãmâna si ceva vine la mine cezar paul badescu, scriitoru, pe care io-l iubesc mult cã-i  dãstept si jenial si-i pe sufletu meu (http://cezarpaul.wordpress.com ), ashea, deci vine sezarius la mine si cica felicitãri mã, bravo si iar felicitari. Io mã uit lung la el, cãzut ca dân lunã si el face o mutrã miratã cum, nu stii? Ce sã stiu frate? Pãi faza cu teatru, bloguri, kestii socoteli… crecã mutra mea se lunjeste si mai si, cã sezarius mã dã dân fatza calculatorului si-mi aratã pe net despre ce e vorba… asta a fost momentu in care am aflat io despre proiectu blogtheatre – cum ca e un project international, cã – in mod organizat si profi – se cautã bloguri din netu românesc pt a fi adaptate si apoi montate ca pese de teatru. Si ca io, cu blogu ãsta al meu, figuram p’acolo pe liste… de mirat m-am mirat foarte da’ luat cu altele, pânã seara am uitat de treaba asta. Pân-acu fo câteva zile când, tot ashea, de pe la altii, am aflat si io (ultimu, ca proasta târgului) cã s-au cetit bloguri la bulandra, ca a fost o searã superbã, cã actorii au fost geniali si cã blogurile au fost aplaudate la scenã deskisã. Si cã s-a tras linia si au fost desemnate câteva bloguri drept câstigãtoare. Printre alea si al meu. Si punct.

 Acu, nah, ce sa zic… habar n-am. Cicã s-a râs serios in salã – era inevitabil sã nu mã fac de râsu lumii si p’acolo, deja obisnuintza asta mi-a devenit o a doa naturã. Textu meu a fost cetit de actorul Marius Capota, care “a fost un showman de zile mari, debordând de vervã si umor, in maniera unui Seinfeld autohton” (cotidianu). Ma bucur ca le-a plãcut la copii, cã s-au distrat, cã au râs si le multumesc si cã au aplaudat… desi n-o sã inteleg niciodatã de ce râde lumea de ce spun io sau de ce mi se’ntimplã, cã mie-mi par toate tragedii dureroase,  numa comedii nu J)… ce mai, am zis io bine, io pt mine’s o permanenta mirare

 Acu multumesc frumos pt aprecieri ekipei de blogscouteri (???? doamne, sunã-ntr’un fel belicos kestia asta…): Daniel Popa (manager de proiect pentru România in acest concurs), Ana Sandoiu si Laurentiu Banescu dar si tuturor celorlalti (dramaturgi, scenaristi, regizori, actori) care fac ca astfel de proiecte sa fie posibile J. Inteleg cã Daniel Popa se va ocupa de blogu meu. Stiam de acest om lucruri faine, e un profesionist cu mare rating, un talent recunoscut si  un om frumos – drept pt care cu-atât mai mult mã simt onorat si incurcat… si cu atât mai mult nici nush ce dreaq sã mai zic al’ceva.

 

 

Aici sunt concluziile finale:

http://stg.beepworld.de/blogtxt/forum/viewtopic.php?t=257 

 

Felicit pe / si ma bucur pt ceilalti cistigatori:

http://ozanessme.blogspot.com 

http://zuzu.voce.ro 

http://kaizergogu.blogspot.com 

si (de care-mi place mie mult)

http://janie.weblog.ro 

 

 

 

Despre ce inseamnã acest proiect:

http://www.blogtheatre.net 

 
Cum a fost colorat eventu prin presã:

http://www.gandul.info/arta/abjectu-si-ozaness-blogurile-romanesti-din-care-se-va-face-teatru.html?3940;2364721 

http://stiri.acasa.ro/stiri/Abjectu_si_Ozaness_blogurile_romanesti_din_care_se_va_face_teatru_–s87090.html 

http://www.gardianul.ro/2008/02/05/media_cultura-c20/blogoteatrul_o_mica_bijuterie_expusa_la_teatrul_bulandra-s108548.html 

http://www.cotidianul.ro/index.php?id=17551&art=42506&cHash=1ed4557f56 

http://www.ziare.com/Cinci_bloguri_romanesti_vor_fi_transformate_in_piese_de_teatru-235712.html 

http://www.cuvantul.ro/stiri/?id=467 

http://www.mediafax.ro/cultura-media/cinci-bloguri-castigatoare-la-blog-the-theater.html?1706;2373114 

http://www.antena3.ro/Trei-bloguri-romanesti-vor-fi-transformate-in-piese-de-teatru_clt_45371_ext.html 

 

 

 Dap… frumos project. Si frumosi oameni. Si ma bucur ca blogul românesc e atit de inteligent, de frumos si jmeker incât sa se tzinã de mânã, pe scene mari,  cu teatru românesc.

 Si, vazând toate astea, poate mã hotãrãsc sã mã fac si io blogar… poate, intr-o zi J ?????

Sau poate nu… ‘s prea lenesh si prea ratat…

Si da, rusoaica e frumoasa rau ma.

skimb cultural :D

December 16th, 2007
sopor aeternus :)
anna varney cantodeea, poate cea mai nefericita faptura a lumii asteia
iubesc fiinta asta
 
 
http://www.youtube.com/v/RK9LjsJjQho&rel=1 
 
http://www.youtube.com/v/XLHFsrvHJ3Y&rel=1
 
http://www.youtube.com/v/DeluM5oL1nI&rel=1
 
http://www.youtube.com/v/f_BLawHaA8A&rel=1
 
 http://www.youtube.com/v/FXtNYT7Sca0&rel=1
 
 http://www.youtube.com/v/o_I1ymuB1-g&rel=1
 
 http://www.youtube.com/v/D4q1XqwbEoE&rel=1
 
 
merita vazut si restul de pe utub…
 
 
 
 
 
 
 
 
 

Read the rest of this entry »

titlu insemnarii

November 15th, 2007
 in fiecare femeie e un pui de curva ?

Cursuri de bucã. Tãrie !

October 18th, 2007
  

 

 
 
 
Pai da. Io v-am spus fetelor ca habar n-aveti. Ca ce e cu adevarat folositor si important nu stiti. Veti spune insa ca stiti sa faceti sarmale, piftie, ciorba cu/de perisoare. Salata de vinete si tort de fructe. Ca aveti grija de copii. Ca (unele) va iubiti soacra… Ca in baie e luna si balconu curat. Camasile calcate si dunga la pantaloni impecabila… Prostii, baliverne. Sfatu meu ? Lasati-o balta… Ca daca nu stiti si cum se suge pula românului, sunteti egale cu zero. Asa sa stiti. Românu e mascul pretentios frate, nu veni la el cu jumatati de masura… dupa o ciorba de burta si o piftie, un sex oral e mana cereasca. Nu numa bucatele voastre tre sa-l faca sa gâfâie de placere, ci si alte fine si umede tratamente.

 

 

Acu, nah, toata lumea stie ca io-s primu si intâiu fan a lu Alina Plugaru. E drept, uneori ne desparte cite o competitie, da’ lucrurile merg mai departe. Si asta in beneficiu tuturor. Ce mai face fata asta a mea ??? Pai nah belea, ce dreaq sa faca, deskide scoli. Cum ce scoli ? Pai, nah, scoala de supt pula. Beyyy, nu râdeti ma, ca e treaba serioasa… la scoala asta, la cursuri, se va munci pe rupte. ããã, pe supte, pardon… In sensu ca pt 150 de lei, toate absolventele pot primi diploma de merit cu premiu I la muie. Parca le vad pe proaste bucurindu-se, vaaaaiii dragaaa, am luat premiu I la muie, iti dai seama ??? e prima oara cind iau si io un premiu, fatah… Sau «te rog sa-mi vorbesti cuviincios, ca sa stii ca eu sunt absolventa scolii Alinei Plugaru, trateaza-ma cu respect ca altfel…….»

 

 

Ce vor face româncutzele noastre la scoala lu asta??? hehehehehehehehe, pai o vor cam suge. Ce-ai facut draga la cursuri ? Ehh, am cam supt-o. SI la seminarii? Am frecat-o… Ce ba, baiete, asta e kestie cu skepsis… Ai imajinea ??? Ele, frumos aliniate in banci, cu cite un pulete pe banca  (recuzitã si material didactic fiind vibratoare moderne, individuale)… molfaindu-l pe pulete crispate si fara pricepere, straduindu-se sa respecte cu strictete sfaturile doamnei profesoare… Si p’asta, pe profesoara Alina, mergând cu liniutza in mâna printre banci si aplicând mici corectii neatentelor…  Evident, se vor naste invidii (marunte, dealtfel), «ai vazut draga ce bine o suge aia din prima banca ???,  / ei, ash, o suge a proasta, vrea doar sa se puna bine cu profa ». « ai vazut draga ce nota mare a luat aia ??? a luat pe dracu, a copiat, da-o drac de curva » Evident, vor fi si incidente mai putin placute, in sensu ca la scoala asta au acces femeile de toate vârstele, si daca se va inscrie si f’una sarita de 60 (ce, ea n’are dreptu ???), s-ar putea sa-i rãmâie proteza’nfipta’n puleac si sa ramâna proasta cu gura punga (si mi-am spus sa nu uit sa dau cu fixodent la greu, mi-am zis, dar na, ce ghinion…).

 

Pe linga cursurile de supt, fatucele vor invata si despre igiena intima, coordonate de medici specialisti. Scoala serioasa monsher, vedeti ??? Fetele vor sa invete, fetele vor sa aiba Scoala. Deci nu e de gluma.  Ministeru de resort ar trebui sa ia masuri si sa acrediteze scoala asta. Pentru ca, se vede limpede, invatamântu românesc a trebuit sa astepte vreme indelungata frate ca extempORALU sa fie cu adevarat ceea ce trebuie sa fie. Si in felu asta, poate ca pentru prima data, invatamintu nostru si obiectu sau de studiu fi-va sa fie exact ceea ce e : o pula.

 

Ba frate… ce dracu sa mai spui ? Cineva care sa ma-mpuste, dracu… Asta de ciuda ca nu s-a deskis si o scoala pt masculi. Nu de supt. Ci de limbi. Ca mi-as fi dat dracu si io doctoratu la ce dictie am si la cite cuvinte stiu  :D

 

 

PS_

 

Cica pe ea, pe doamna profesoara a invatat-o un barbat cum s-o suga… hehehehe, hai ma, ce dracu. Si cica scoala asta isi va tine cursurile intr-un hotel. Hehehehehehehehehe… pai cum dreaq sa nu…

Si mai zice doamna profesoara ca o femeie isteata nu trebuie sa vina decit o data la cursuri… kiar sunt curios, cite femei istete o avea tara asta

Asa ca fetele, puneti-va cu burta pe carte si cu gura pe ce zice tuta asta, ca al’fel ati trait dejaba…

 

 

Alina Plugaru… nah… ce dreaq sa mai zici…

mah, da’ e vedeta ??? E!