niste

Dumitru e interesat de sens. Si de intelepciuni adânci. Cât poate el sã coboare in profunzimi – asta n-o mai stiu. Stiu doar cã uneori mã indeamnã la filosofii mici. Mai zi-mi niste vorbe d’alea. Ce vorbe, mã, Duminicã? Vorbe d’alea de morti. D’ãia care au fost genii. Cum le zice, proverbe d’alea. Cã stii cã mie-mi plac cuvintele. Multe, sã fie multe cuvinte. E simplu: dacã-s multe, am de unde-alege si-o parte le-nteleg… Bine, mã, Duminicã, iti zic… O stii p’aia? Cu dictum sapienti sat est…? In ce limbã e asta? Intr-o limbã moartã, mã, Duminicã. Moartã?

Pai de ce? Pentru cã mi-ai cerut sã-ti zic vorbe de morti si, nah… Aha, face Duminicã, si pare cã gândeste profund, cã descifreazã febril intelesul, atent sã nu-i fugã de sub incretiturile fruntii vreo formã, sã nu-i scape vreun sens. Incruntat, se uitã la mine si zice: Mai spune-o. …Dictum sapienti sat est… Aha, asta… Da’ ce-nseamnã? Inseamnã… inseamnã cã omului destept ii ajunge si o singurã vorbã… O singurã vorbã? Pentru ce o singurã vorbã? Pentru a intelege, Duminicã… Tace asa, lung. Intoarce capu intr-o parte si scuipã. Poate si râgâie, nitel ferit. De la cola, zice… Apoi se uitã la mine si intreabã: sã inteleagã ce? Nu-i rãspund, ce dracu i-as putea spune? Vorba asta e o tâmpenie, zice el intr-un târziu. E simplu, clar e o tâmpenie. Cum dacã esti destept sã ai nevoie doar de o singura vorbã? Dacã esti destept, ai nevoie de toate vorbele dân lume. Dacã esti prost – pãi atunci ti-e d-ajuns si-una singurã. Nu-mi place zicãtoarea asta. Zi alta. Lasã, mã, nu mai zic… E frig. Stãm cu curu pe bordurã si fumãm. De fiecare datã când ies, mã vede si vine sã stea cu mine. El stã mai mult in parcare, cu ceilalti soferi – râd, vorbesc, comenteazã vreun meci sau bãlesc in cor cu ochii la curu f-unei gagici care trece sherpeshte p’acolo. Si limba aia… limba aia de ce e moartã? Si p-ãla de-a zis asta, cum il cheamã? Titus. Titus Plautus. Titus Pa… Pal… Plalt… Platfus?!?!? Titus Plautus! Un poet. Antic. Si e in latinã… Anticã si ea, limba. Si moartã. Pãi dacã-i moartã, atunci de ce mai sunt vorbe dân ea? Lasã, mã, Duminicã, e mai bine-asa. E o tâmpenie de vorbã, in tot cazu, trage el concluzia dupã minute lungi de cugetat… N-ai ce invãta din ea. Zicãtorile-s bune cã-nveti mereu ceva dân ele. Adicã, na, de genu dai, n-ai! Sau fericirea nu se cumpãrã cu bani… Da’ nici asta nu e bunã. Cã – e simplu -, dacã ai bani ai si fericire. Mã uit la el si mã fascineazã seninãtatea de pe chipu lui. Are cea mai linistitã, impãcatã, seninã mutrã din câte cunosc io. Bã, Duminicã, tu esti fericit? Sunt, de ce sã nu fiu… Cum esti, mã, tu fericit? Pãi dacã si-o ia Steaua… Dã-l in mortii mãsii pe Becali, cã meritã, se infierbântã el… Ce fericit trebuie cã e Duminicã ãsta, Dumitru, dacã poate fi fericit, gândesc io. Nu-i putin lucru sã fii fericit. Sã poti fi. Mie nu mi-a iesit niciodatã. Lu ãsta, cumva, nu stiu cum, ii iese natural. Si am certitudinea cã-l invidiez. Auzi, mã, Duminicã, da’ tu te superi fodatã? Sã mã supar? Pãi de ce? Pãi sã te superi, na, asa, de una, de alta… Nu, nu mã supãr… De ce m-as supãra dacã pân’ la urmã oricum imi trece? Ce chestie,-mi zic… io niciodatã pânã acu nu am intrevãzut si varianta asta in fata supãrãrii… si nu e asa? Cândva, intr-un final, oricum toate trec… Auzi, mã, Duminicã, da’ de ros, de ros – pe tine te roade ceva? Te doare ceva, asa, in viatã? Ai vreo neliniste? Mã roade burta. Uite-aci, asa-mi face! De la lapte. Dacã beau lapte de dimineatã, mã doare burta. Da-i simplu, dacã vãd cã mã doare, nu mai beau lapte, nu? Stãm cu curu pe bordura asta si fumãm. Ne uitãm amândoi in jos la betonu turnat in curte. Aspru, rugos. Un beton gri. Gri, cum dracu alfel…. Undeva, la fo 3 metri, e si un capac de bere, prins in beton, lipit, zidit, tintuit. Uneori, când se intâmplã sã ne asezãm tot aici, Duminicã incearcã sã nimereascã dibaci cu fo flegmã capacu ãsta. In fundu curtii, tot in beton, când incã abia ce-l turnaserã, f-un destept a scris cu un bãt pulã. Sau cu deshtu. Sau cu ce dracu… Acu doar fumãm si ne uitãm amândoi la beton. Ai colitã, d’asta te doare. Ce sã am? Colitã, mã. La stomac… Ba n-am. Pe mine doar mã doare burta sh-atât. Tãcem. Mã gândesc cã as vrea sã vinã primãvara mai repede. Stiu cã mi-e dor sã vãd cerul si de altã culoare decât asta. Mã gândesc – cred – cã m-am plictisit de multe, cã toate-s fundãturi… Cã… Ochii-mi cad iar pe capacu ãla de bere captiv in beton. Si – nu stiu – da’ cred cã mã gândesc si la el, la capac. Habar n-am cum. Ce ai putea gândi despre un capac? Ce cãcat… Si intolerantã la lactozã, mã… Ce?… Ai si intolerantã la lactozã, zic. Ba n-am mã! Doar imi face rãu laptele, nu-l suportã burta, atât, n-am lactozã daia sau cum ii spui tu. Mã ridic sã arunc ce-a rãmas din tigarã. Lângã intrare e o scrumierã mare, cilindricã, de tablã, naltã de fo juma de metru. E aproape plinã. Duminicã se uitã curios la mine. Isi strânge un desht sub tigarã si-o azvârle departe cu un bobârnac. Vântu, aici, in partea asta a curtii, e mai tãios. Si miroase a frig, a zbor jos de cioarã, a negru d’ãla ud, a umezealã lungã. Nu mai vine odatã primãvara asta… De parcã dacã ar veni mai curând ar fi altfel… De parcã… Mã uit in sus la aeru ãsta opac si mai trag un fum. Are gust de filtru deja. Acru. Inteapã. Arunc mucu in cutia aia de tablã si intru. Lãcomia stricã omenia, mai incearcã Dumitru, si o spune grãbit si tare, in urma mea, repede, prin crãpãtura usii, speriat cã as putea pierde f-un cuvânt… Bine mã… Lãcomia stricã…

Da, il invidiez. Pentru cã lui totul i se pare simplu. E un om bun. Si naiv. Vede mereu numai jumãtatea plinã a paharului. Si asta nu dintr-un optimism educat… Fie pâinea cât de rea, tot e bunã de e proaspatã. Si o spune cu credintã… Jumãtatea plinã… In fata oricãrei probleme, ridicã usor din umeri si zice pãi simplu, nu? Da’ lucrurile nu-s simple. Io stiu asta. Toate câte sunt, de cum apar, de cum se nasc, se complicã. Ba chiar nasterea lor in sine e o nastere cu complicatii. Nu, lucrurile nu-s simple. Si la mine, cã e vorba de mine, ale dracu sunt si mai complicate decât la altii. Nu zic acu cã zeii, de amuzament, de bãscãlie sau aiurea, imi repartizeazã taman mie chestiile cu probleme si cu vicii de fabricare, da’ parcã-i prea de tot… Si dasta se rupe filmu. Am mers odatã cu el, cu Duminicã, dracu stie unde, nu mai stiu, sã duc o corespondentã? sã iau ceva de undeva? pizda mãsii, nu mai stiu, stiu doar cã am mers cu el, orasu era aglomerat ca dracu, stãteam jumãtãti de vieti la stopuri, pe la al saselea stop imi trãisem deja trei vieti cu moarte cu tot, botezuri si parastas, miruiri si bocitoare – cum e viata, stii?, nah, pizda mãsii, si ploaia amesteca totu cu noroi si eram si noi, mici, p’acolo, intre stopuri, intre vieti, de pripas in tot totu ãla mare. Ne uitam prosti pân geam, asa, aiurea, mergeam dampulea in virtutea inertiei si niciun subiect nu se gãsise mai cu curaj sa bage vorbe-ntre noi. Si, in tãcerile alea, l-am auzit pe Dumitru cum a spus: Imi fac casã. Cred cã am realizat ce a spus abia dupã fo alte trei stopuri. Casã? Ce casã mã, Duminicã? Pãi, casã, na. Imi fac casã… Cum, mã? Pãi simplu, niste cãrãmizi, niste ciment… Dumitru stãtea pe la iesirea spre Mogosoaia, un cartier care parcã nu tinuse pasu cu timpu, cu vremurile, un cartier amortit, beteag, cu case mici, mici, lipite intre ele, cu niste curti cât un lat, doo, de palmã. Tacsu avea sã-i dea lui palma aia de pãmânt din fata, ca sã-si facã el acolo casa. O casã. Pãi nu? Ce poate fi mai usor decât sã-ti faci o casã… Niste cãrãmizi, niste ciment, acolo… Apoi… apoi poate gãsesc si vreo femeie, a spus. Da’ nu mã grãbesc, stii cum e, femeile sunt ca tramvaiu. Sau ca trenu? Cum era vorba aia? Ca trenu sau ca tramvaiu, totuna, in tot cazu. Ploua asa, lung, lung, ploua in scârbã, ploua cu picãturi de apã murdarã, lenesã si grea, orasu se predase de mult, la fel si oamenii… Sau poate doar eu, atâta vreme cât ãsta, lângã mine, isi fãcea casã – niste cãrãmizi, niste ciment, isi gãsea si vreo femeie, fie ea ca trenu sau ca tramvaiu, totuna, s-o bage acolo, la el, in casã. Apoi? intreb eu… Apoi, ce? Apoi ce mai faci? Aaa… Pãi simplu, poate si niste copii. Si-o sã fim fericiti. Copiii – fericirea pãrintilor, nu era asa vorba aia?
Niste cãrãmizi, niste ciment. Niste copii. Niste fericire…
Ziua aia in care Dumitru mi-a spus, printre tãceri, in masinã, cã isi face casã si cã va fi fericit, ziua aia nu mai stiu cum s-a terminat. Si nici dacã am mai ajuns cândva, in ziua aia sau vreodatã, unde voiam sã ajungem. Dar ploaia, – ploaia cred cã a tinut pânã noaptea. Sau incã o zi. Sau poate trei zile. Sau paispe…

Când s-a terminat vara, Dumitru avea casã. Avea casã cu douã camere, cu hol si cu bucãtãrie. Si era fericit, doar imi spusese asta. Baie n-ai mã? Am, da’ dincolo, la ãi bãtrâni in casã. N-am mai avut nici bani si nici loc. Da’ nu-i problemã, suntem in aceeasi curte, simplu, trei pasi si gata. Am fãcut si pod, p-o camerã, mai pui câte ceva si-acolo, ce-adunã omu, stii tu. Sau ce-i rãmâne mic. Oricum, mai e de fãcut una-alta, niste tevi, niste sârme, da’ le termin eu si pormã fac paranghelie, trag o bãutã cu tovarãsii. Mã-mbãt, nu alta. De ce, mã? Pãi simplu, de fericire, nu? D-aia te-mbeti tu mã, Duminicã? De fericire? Pãi da. Bine, acu nu bei ca prostu, sã te-mbeti, bei si tu ca omu, sã te simti bine. Dacã te-mbeti, te duci de te culci. Dacã nu te-mbeti, mai bei! Da’ asa se face… Il ascultam si totul pãrea logic si… simplu. Pentru mine nu stiu cum trecuse timpu ãla, orele, zilele, lunile – ce se alesese de ele, unde-mi rãmãsese vara, viata, ce fãcusem, ce gândisem, pesemne fusesem arestat si condamnat in complicãciuni grele, prins in felurite legãturi innodate cu noduri marinãresti d’alea nenorocit de iscusite, de nedesfãcut, prizonier al unor intâmplãri mereu identice, mereu fãrã iesire, toate la fel, la fel dupã cum aveau sa fie – stiam eu – si toate de urmau sã vinã. Bravo, mã, Duminicã, esti tare. Sã te fereascã Dumnezeu de coji in cap si de bube-n cur cã in rest asa ajungi de le faci pe toate. Incetu cu incetu… De coji in cap? Si de bube-n cur? Cine-a zis asta? Cine-a zis ce? Vorba asta, cu coji in cap, cu curu, cu bubele… Pãi… de ce tre’ sã fi spus cineva vorba asta? Pentru cã asa e, pentru cã e o vorba desteaptã si adevãratã, ea vrea sã spunã cã dacã esti sãnãtos – e simplu, – le faci pe toate, nu? Mda, ii rãspundeam, stiu si io ce sã zic? Asa o fi… Pãi na, asa si e, hotãrãste Duminicã. Zi cine-a zis vorba asta… Pãi cine dracu s-o fi zis-o… Pãi zi odatã!, mã someazã el. Psoriazis, cine dracu altu, zic io, mai mult pentru mine… Aha! Destept ãsta. O s-o tin minte. Dacã n-ai coji in cap si bube-n cur ajungi departe. Destept omu ãsta.

Dumitru n-a avut coji in cap si nici bube-n cur. Si cumva i s-au legat toate, asa, simplu, aproape de la sine. Fãrã coji in cap si bube-n cur, Dumitru aproape c-a ajuns departe. Intr-o searã, când iar mã ducea dracu stie unde, mi-a zis cã ar vrea sã-mi dea o invitatie. Unde mã inviti, mã, Duminicã? La o nuntã. Adicã la nunta mea. Mã-nsor c-o femeie… La nuntã? Mãi sã fie… Si evident cã te-nsori c-o femeie, alfel cum… Am vrut sã-l intreb atunci si dacã femeia in cauzã era ca trenu sau ca tramvaiu, sã-l intreb de care gãsise, dar am lãsat-o moartã. Pe fatza lui se lãtise zâmbetu ãla de implinire, de suficientã, de „ti-am zis io“… Femeia asta, fie ea ca trenu sau ca tramvaiu, avea sã-l fericeascã pe Dumitru, sã-i facã un vagon, douã – poate trei, acolo, in cãsuta aia micã, cu pod p-o camerã unde Dumitru, la rându lui, avea sã ducã sus, in timp, na, ce-adunã omu… Sau ce-i rãmâne mic… Mã-nsor si-o sã fie toate bune, cã cine-i harnic si munceste are tot ce isi doreste, nu zice asa vorba aia? Ba da mã, asa zice vorba aia… asa zice… Nu mã-ntrebi dacã-s fericit? Nu te-ntreb mã, Duminicã, cã tu mã minti, mã minti, ziceam io zâmbind… Nu te mint, zãu, sunt fericit, ãsta-i adevãru. Intelegi care-i adevãru? Ãsta-i adevãru…
Dumitru gãsise fericirea incã dinainte, in toate nimicurile, in simplitãti, in asteptãri mici, in vreri putine si nepãsãri cuminti. Adevãrul insã ii lipsea. De fapt ii lipsise pân-atunci pen’cã n-avusese nevoie de el inainte… Acu gãsise si adevãru.

In seara aia, Dumitru gãsise si adevãru, uite-asa, il gãsise in dacia aia rablagitã in care putzea a benzinã si-a amaruri de tutun. Poate ne opriserãm sub f-un stâlp ceva, p-o stradã ratãcitã, sãracã si prost luminatã, trasi in colb, in bozii, sã fumãm, cu geamurile lãsate, privind iar tâmp cãtre niciunde prin parbrizu ãla murdar, si-atunci, in dacia aia de cãcat, poate cã fusese prima oarã-n viata lui când nevoia de adevãr il rãscolise, ii scormonise adâncu mintii sau al sufletului si el, adevãru, chemat, se grãbi sã vinã in toatã mãretia lui…
Deci nu mint, sunt fericit, ãsta e singuru adevãr. Si adevãru e dulce ca mierea iarã minciuna e amarã ca fierea, stii vorba asta, da? Da mã, Duminicã, stiu si vorba asta, dar – cã tot o tii numa in vorbe – tu o stii p’aia? Cã adevãru se spune la betie? E, cum e? Ia zi, esti tu beat acu? Duminicã a tãcut oarecum speriat de faptu cã, treaz fiind, mãcar si o tzârã ar fi putut fi nesigur pe adevãru lui si a socotit pesemne repede posibilitãtile… Vrei sã mã-ncurci, stiu eu… Da’ nu-ti merge. Sunt fericit si basta. Si, dacã vrei sã mai stii, minciuna are picioare scurte si adevãru o ajunge, asta sigur! Asa sã stii… Ce mici, ce firave, ce plãpânde erau certitudinile lu Dumitru. Dupã cum ii erau si adevãrurile. Adevãrurile mici duc cu ele certitudini mici. Dar ce conta dimensiunea, ce conta dimensiunea, el isi gãsise si fericirea, si adevãrul. Chiar dacã asta se-ntâmplase intr-o dacie puturoasã, in rãstimpu a doo tigãri… Ce, adevãru are nevoie de covor rosu? La urma urmei orice loc e bun pentru a gãsi adevãru. Cã-i templu lu Budha sau privata din fundu curtii, – simplu, nu? – adevãru, de-l vrei, se lasã descoperit.
Adevãru e cã-s fericit. Asta e. Apoi a rãsucit keia-n contact si mi-a dat si lovitura de gratie: Asta e fericirea adevãratã! Mi-a fost drag in momentu ãla, cum era el asa, cu fata indârjitã, strângând cu putere volanu. Si i-am zis atunci cã adevãru e incompatibil cu fericirea. A mai mers fo câteva tãceri, apoi a tras pe dreapta si a oprit. Adicã cum? Lasã mã, mânã mai departe…
Niste cãrãmizi, niste ciment. Niste.
La o vreme am plecat din locu ãla unde eram legat ca toti ãia d’acolo de un job, de un scaun, de o obisnuintã. M-am dus – tot sclav – intr-alt loc. Sã mã leg de alt job, de alt scaun, de altã obisnuintã. Ca si altii… Când am plecat, Dumitru m-a rugat sã-l iau cu mine. Ia-mã si pe mine cu tine… Cum mã? Simplu, mã iei si… N-am mã unde, lasã, tie ti-e mai bine-aici. Rãmãsese sprijinit cu curu de dacia aia paraliticã si privea abãtut in urma mea. Prietenia nu se cumpãrã, a strigat peste masini, in parcarea aia…

Peste ani m-am intâlnit cu Dumitru in ajunu crãciunului. Cãra un ditai bradu pe umãr si trãgea dupa el, agale, o fetitã de fo 3, 4 ani. A sprijinit bradu ãla d-un gard schiop si m-a strâns in brate fericit. Era neschimbat, cu aceeasi mutrã seninã si impãcatã. Ai si copil, mã, Duminicã… Am, cum nu, s-a umflat el in coae. Am douã fete. Asta e aia mare… Bravo mã, frumos, ai fãcut ceva in viatã… Pãi nu? Am nevastã, fetele, am fãcut casã, masinã. Acu pregãtim petrecere mare, da’ mare de tot. Niste mâncãricã, niste vinisor, niste prieteni, sã vezi ce frumos, ce fericire… Mã uitam la el si in minte-mi reveneau imagini, momente, cuvinte… Mã Duminicã, mã, tie ti-e soare mereu… Ferice de tine, pe tine nu te-a atins viata… Viata? Adicã? Adicã… adicã nimic. Doar mã bucur cã te vãd si cã-ti merge bine. Atât. Pãi cum alfel? Simplu, nu? Dacã nu-ti vin bube in cap si nu faci coji la cur, poti face orice! Cred cã am tãcut surprins, putin nedumerit, luat pe nepregãtite de vorba asta a lui vârâtã asa, hodoronc-tronc. Mã uitam cu mirare la el, cãutând sã inteleg miezu sau legãtura… El s-a incruntat nitel si a spus, cumva nesigur: E… e o… o vorbã, na… A zis-o unu, Psoriazis…

Nu mai stiu nimic de Duminicã. Cum nu mai stiu nimic, nimic, de multi, multi altii… Stii, – timpul isi stie doar el legea lui. Curge. Si ne curge si pe noi, asa, unii pe lânga altii, unii pe lângã altii, azi aici, mâine aiurea. Curgem unii pe lângã altii si ne stim pretz d-un stop, pretz de-o ploaie, pretz d-un tutun, apoi nu. De Duminicã insã cred cã imi voi aduce mereu aminte. Duminicã. Lumea ii spunea Dumi. Dar nu de la Dumitru, ci de la Duminicã. Pentru cã, rar, atunci când injura, spunea asa: ‘tutzi-duminica-mãtii… dã-o-n-duminica-mãsii. Ce-duminica-mãsii. Hai-las-o-n-duminica-mamii-ei… ce-duminica-mea… Si-atunci lumea – lumea asa i-a spus: Duminicã. Era bun Duminicã. Si naiv. Si fericit. Duminicã avea si adevãruri, mici, asa cum erau adevãrurile lui. Eu – eu habar n-am ce-am in traistã. Stiu doar cã poate mi-ar fi plãcut sã-mi fie si mie cum ii erau lui toate. Sã am nezbaterea lui, nepãsarea, naivitatea. Cumintenia? Sã-mi fie suficientã fericire niste cãrãmizi si niste ciment. Niste mâncãricã, niste vinisor, niste prieteni, niste… Acum stiu, eu – cumva – am gresit pe undeva, pe drum. Cred cã am vrut mai mult, prea mult. Iar unde-am vrut eu nu merge cu niste. Cã e destul de greu sã spui si nefiresc sã vrei niste adevãr, niste credintã, niste renuntare, niste sperantã. Niste impãcare sau niste nemãrginire. Niste certitudine. Niste dumnezeu. Si niste absolut. La fel, acum stiu si ce gândeam uitându-mã la capacu ãla de bere tintuit in beton, ce credeam despre el. Cã e prizonier. Si cã scãpare nu e. Si cã eu, ca si el, sunt un captiv. Ca multi altii. Impãrtim temnite, oricât de liberi ne-am crede. Si cã asa e viata. Doar sã vrei sã vezi…
Temnitã. Ce chestie, vezi? Un singur cuvânt… Intelegi tu…
Dictum sapienti sat est

Dumitre, du-te mã-n pizda mã-tii

36 Responses to “niste”

  1. blue says:

    doamne….. :( (((((((
    cum faci asta? cum reusesti?

  2. sskin says:

    as avea nevoie de NISTE cuvinte sa spun ceva, numai ca ele n-ar mai exprima nimic. duca-se in pizda ma-sii, mai bine tacem. oricum nu mai e nimic de zis

  3. radu says:

    abjectu du-te ma-n pizda ma-tii, te trezisi filozof de dimineata sa ne tii prelegeri despre adevar, te crezi vreun herodot, detinatorul adevarului absolut. adevaruri gay, cum o frigeai tu cu soferul, poate scoti si ceva manuale gen la ce e bun adevarul sau adevarul ghid de intrebuintare pentru clasa a patra. si o multime de pizde proaste vor veni sa le impartasesti din intelepciunile tale. unde era filozoful si analistu adevarului, mori ba du-te dracu de prost

  4. adina says:

    foarte misto povestea, chiar ca nu prea e nimic de zis

    radu, esti josnic. si prost

  5. xtina says:

    cacat. nu era de-ajuns ca ploua. ai scris bine, pacatele mele, prea bine, insa. De ce nu te-o fi invitat ciutacu la ziua lui, ca sa ai motiv de inspiratie pentru ceva funny, nu-nteleg.

  6. xtina says:

    si, ba, pitici gratis! te mananca pizma ca i-a crescut traficu’ lu’ abjectu’ si tie nu? am facut click si pe numele tau, zi bogdaproste si roiu’. si tine minte, ba, si tu, si piticii tai mocca sau nu: nu suntem, ba, toti egali, nu suntem nici la fel de destepti, nici la fel de talentati, nu tre sa avem toti trafic la fel pe bloguri si nici n-avem acelasi numar de neuroni. io nu stiu cati neuroni am, da’ al tau sigur se zvarcoleste de moarte.

  7. jime says:

    radule hai c-ai dat-o cu mucii in fasole. mergi la labarelile tale si fa analize la carciumi si la hipsteri ca doar la asta te pricepi. si nici la asta bine. sal abje. vorba xtinei, mai si ploua afara, s-a nimerit de-a dreptu. m-a intristat ca parca vad zabrele la geamuri. asta e.

  8. abj says:

    blu> ? :) nu prea reusesc :) )

    sskin> ‘s mule de zis, avem cuvinte fara numar ma :) ) numa ca uitam sa le folosim. lasa, facem noi exercitii impreuna :D

    radu> bine ma, am inteles. taman de adevar am scris io aici, te-ai prins. si – daca-mi permiti – cu adevaru era unu socrate, nu herodot. herodot era cu alt tip de adevar, ala istoric. da’ si ala lustruit, crede-ma pe mine, ca stiu ce zic. in fine…

    adina> ciao:) merci de vizita

    xtina> norocel! ihim, ploo exact ca-n zilele alea :) vecinu ciutacu sigur mi-a lasat la parter, la avizier, invitatia, numa ca io nu prea dau p’acasa. si sunt sigur ca vecina a oprit pt mine o felie de tort. si cireasa! :) ) hai, lasa, o sa vezi ca miine nu mai ploo. vorbim cind o sa fie soare, sa vezi ce chef de povesti vei avea :) saruma, te mai astept la birfe (ps – evita polemicile cu astia ca radu, au mintea odihnita)

    ime> lasa-l, da-i pace, nu vreau sa inceapa sa injure mai mult decat a facut-o.

    jime>

  9. :) says:

    mi-a placut, mai vreau

  10. Manole says:

    Da, data viitoare te las pe tine sa cureti ridichiile si ceapa! =))
    Nici eu!

  11. liviu says:

    naspa……… ma duc sa ma-mbat

  12. s. says:

    e cel mai frumos text pe care l-am citit vreodata

  13. DeMaio says:

    B?…nu am p?l?rie s? mi-o scot, poate dac? am mai fi pe acelea?i s?li a? împrumuta-o pe aia a lu’ Marchizu numai ca s? te pot saluta rege?te, pardon, marchize?te…
    Pana mea. S? bem cândva o bere, zic, în s?n?tatea a ceea ce o fi s? mai vin? :)

  14. DeMaio says:

    Ba…nu am palarie sa mi-o scot, poate daca am mai fi pe aceleasi sali as imprumuta-o pe aia a lu’ Marchizu numai ca sa te pot saluta regeste, pardon, marchizeste…
    Pana mea. Sa bem candva o bere, zic, in sanatatea a ceea ce o fi sa mai vina :)

  15. Cristi says:

    Uau, foarte profund mesajul. Chiar mai impresionant decat povestea cocosatului. omu modern nu e fericit pt ca e crescut si instruit sa vrea mereu mai mult. omu simplu, multumit doar cu NISTE elemente de baza este cu adevarat fericit.
    Foarte frumos, felicitari.

  16. un nume oarecare says:

    m-a intristat peste masura. sunt atatea intelesuri in ce ai scris incat ma gandesc cum ai putut ordona ideile, cum le-ai legat sa fie atat de puternice. ce scrii tu ramane multa vreme omului in cap ca tema de gandire. scrii cu mare talent, stilul asta asa usuratic in aparenta prinde extraordinar. de fapt e vorba nu numai de talent, trebuie sa surprinzi si ideea, faptul, intamplarea. desi m=-a intristat tare, iti spun felicitari. am citit si textul gastronomic si am ras cu gura pana la urechi. o sa te recomand tuturor prietenmilor mei, ai cel mai atipic blog din cate cunosc eu

  17. abj says:

    liviu> si daca ne-mbatam, ce, skimbam ceva? :) nah… lasa, ma, toate trec :)

    s> spui vorbe mari :) merci oricum

    deMaio> eiiii, salutam rezistenta!!! sal bogdanu!!! mai stii culoarele-alea? si markizu… hehe, vremuri, bai bogdane, vremuri. da, ar fi super fain sã il bem pe bere si sã-l vorbim pe vorbã, acu k-ntre batrini hehehehe. o sa iau legatura cu tine, chiar ma intrebam ce-o mai fi cu vekea garda :) salut fratele!

    Cristi> :) cocosatul, saracu :) nah, povestim cristi, povestim si timpu trece. macar umplem virtual golurile cu ce ne lipseste. niste, nu? hehe… te mai asteptam la glume, la vorbe. bine-ai venit, multumim de lecturari si de vizita

    un nume> doamne ce analize faci :) vrei tu musai sa ma vezi rosu la obraz :) ) multumim pt cele cuvinte, esti prea darnic(a). ne mai vedem, da?

  18. silavaracald says:

    Mda, adevarul e ca ma bucur ca te-am descoperit. Te-am NISTE descoperit, ca sa fiu mai exacta. Fiindca, da, sunt o “pizda proasta” pe care o emtioneaza cateva randuri scrise ca la mama lor. Te scot de la blogrollul secret in care te bagasem si te pun in camera a buna, de la strada. :)

  19. georgiana says:

    silavaracald, si eu ma bucur, e simpatic foc dracu’ de abject! iti dai seama ca l-am introdus si eu in blogroll… trebe urmarit!! ;)

  20. DJ LOVE says:

    Is frumosi mai oamenii Duminica. Te fac sa zambesti cand ti-e mai greu.

    In alta ordine de idei, pagina noua, ha? Bravos, si la mai mare. :)

  21. morpheus says:

    ceva fin…

  22. irina says:

    Si i-am zis atunci cã adevãru e incompatibil cu fericirea. A mai mers fo câteva tãceri, apoi a tras pe dreapta si a oprit. Adicã cum? Lasã mã, mânã mai departe…

    e [prea frumos, mult prea frumos. multumesc mult pentru cuvintele astea. cel mai bine sa lasam doar tacerile sa spuna ce nu stim noi sa spunem

  23. Sorana says:

    Niste… n-am. Sau am avut? Nu mai ploua cu ploaie. Si ce daca zambesc?
    Salutari Maestre :)

  24. Radu says:

    Eu continuu sa ma mir ca oamenii vad mesaje. Cercuri in lanuri. Cum puii mei, preocupa pe unii sa mai caute inca niste intelesuri cand cele scrise sunt deja prea incarcate. De ce nu le vad ca fiind doar placute ochiului si atat?! Este firesc sa fii nefericit cand esti inteligent. Cu cat de indeparatezi mai mult de animal cu atat mai nelinistit esti. Abjectule ai inceput sa semeni cu Barbu si asta culmea, este foarte rau. Ala cu piticii lui trasi de pula prin copiator are dreptate. Majoritatea cititorilor tai nu stiu sa aruce flegma la capatul filosofiei si sa te injure de mama ca sa se elibereze.
    Temnicerule!

  25. anca says:

    bai deci asta e un text fabulos, m-ai lasat muta. l-am citit de citeva ori si tot nu ma satur. nu te inteleg cum de pui texte de genul asta pe net, care poate fi motivatia ta ca sunt sigura ca stii foarte bine ca din sute de oameni care citesc aceste randuri poate doar cativa acolo vad tot ce ai ascuns tu aici. nu prea mai am ce spune, e cam no comment ce si cum scrii tu

  26. blue says:

    hei, ai disparut iar

  27. bluewine says:

    fericirea fara adevar e orice altceva dar nu fericire. o casa fara temelie. se duce naibii. mai devreme sau mai tarziu. adevarul face sa dainuie. confera vesnicie…tine lucrurile laolalta…
    miezul lui se confunda cu iubirea

  28. bluewine says:

    da, e dulce:)

  29. reply says:

    m-ai dat gata!

  30. ogarafgan says:

    Tare mi-ar pl?cea s? te cunosc! :) Câte d-astea ai mai auzit?!!!!! :) )
    Dar sincer, te-a? t?ia a?a un pic cu bisturiul, s? m? uit în?untru s? v?z ce ie.?i d-abia mai apoi mi-a? beli ochii într-ai t?i, adânc, s? descos ce-ai cusut cu sfoara.
    Îmi plac oamenii d??tep?i, lighioane ciudate, rare, numa bune pentru disecare.
    D-aia-s io nefericit?, c? vreau adev?rul gol-golu?! :)

  31. @) Autor

    Excelent!

  32. pantazi says:

    @ OGAR AFGAN mare minune de-ai reusi tu sa scoti abjectu din barlog. da, e lighioana ciudata omul asta, si eu ma gandesc uneori din ce-s facuti unii si cum le e inlauntrul. abjectu imbraca aurul cu noroi. te prinzi greu si cine stie sa racaie, gaseste.

  33. Radu Niciporuc says:

    Domnule,
    va lauda toata lumea, v-as lauda si eu, cred insa ca o proza cu un personaj ca Duminica, impinsa spre roman, ar merita ceva mai mult: publicata.
    Eu as face-o la editura mea, la FABULATOR, daca nu va gasiti cumva – asa cum ar fi normal – o editura cu o expunere mai mare.
    Cele bune!
    R.N.

  34. cristi says:

    tare! si eu cunosc mai multe exemplare care seamana cu colegul tau si imi pun aceleasi intrebari ca si tine.

  35. Psoriazis says:

    @Radu, scrii cinstit si cuminte, n-ai avea cum a-ntelege cat ne place unora sa ne scaldam in cacat si patetice-ndoieli.
    @Abjectule sunt deja indragostita de nemernicul din tine, ti-as trage-o RAU (si uite asa mai isi rod unghiile vreo duzina p’aici). Pacat ca nu te cunosc. Scrii bestial, asta din partea uneia care nu se prea pricepe, da’ e-n stare sa-si dea cu parerea.

  36. Jocuri says:

    Da, data viitoare te las pe tine sa cureti

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.