Poveste cu vorbe mici. Poveste pentru Manoleasca

Zâmbeste mã, hai… Hai, zâmbeste la domnu, nu sta ca prostu! Sã te filmeze si pe tine, sã te filmeze ca p-ãilalti…
Copilul – un bãietel asezat pe un scaun – isi adunã cumva umerii – e putin la trup, firav – si-si strânge mâinile subtiri pe lângã el, isi ingusteazã oasele pieptului, impinge nitel capu’nainte si increteste din nas a zâmbet. Buzele i se deschid tremurat. Are dinti mici si rari. Dinti mici. Si nasu ii e mic, mic, adunat intre niste obraji palizi, supti, care par a curge d’odatã mov-vinetiu din cearcãnele de sub ochi. Zâmbetul ãsta scremut, schimonosit, e mai degrabã o grimasã. Numai sãlbãticiunile incretesc asa din bot – mã gândesc, – dând sã muste de spaime, de disperãri, de suferintã. Imaginea se miscã si copilul iese din cadru. Ecranu se incetoseazã si tremurã putin, intr-un zoom nehotãrât, apoi aparatul cautã iar copilul. Cineva filmeazã. Din fundal se aud câteva intrebãri in englezã – e un glas blând, moale, abia soptit, de femeie. Imaginea se fixeazã iar pe micut. Pare speriat. Isi trage mucii si se lipeste cu pieptu de muchia mesei, privind pe sub ochi la aparat. Cadru se deschide larg. Lângã el stã – tot pe un scãunel dãsta mic de grãdinitã – o femeie cu o mutrã ascutitã ca de ciocãnitoare. Are pãrul strâns intr-un coc gros, in crestetu capului. Cocu ãsta ii face capu mare. Imens, nefiresc, disproportionat. Are pe ea un halat alb, cu mâneci scurte, care abia o cuprinde peste tâte. Isi incolãceste mâinile peste piept ca precupetele, se rãsuceste nitel spre bãiat, isi aranjeazã curu mai bine pe scaun si, privindu-l de sus, il indeamnã iar: Zâmbeste mã, n-auzi? Zâmbeste la domnu…

Inainte de sãrbatori m-am apucat sã fac ordine prin sertare. Agende vechi, hârtii, caiete, mãnunchiuri de creioane fãrã vârf si pixuri fãrã pastã, mape, brosuri, sidiuri… De ani buni tot amânasem momentu ãsta. Timpu trecuse si nimicurile se inmultiserã – nici io nu stiu cum – umplându-mi sertarele, amestecându-se’ntre ele si asteptând ca, intr-o zi, cândva, sã le rânduiesc in f’un fel. Uitându-mã acum la toate lucrurile-astea moarte am inteles cã n-am ce rândui, ci doar sã le iau asa, teanc, si sã le-arunc. La ce sã mai tin agende vechi dacã ani intregi nu avusesem motiv sã le mai rãsfoiesc? Tãcuserã acolo cuminti atâta vreme fãrã ca nimic din ele sã-mi mai fie de trebuintã, sã mã cheme. Sau caietele, mute si ele… Insemnãri nefolositoare. Sunt unele trecuturi cãrora le stã mai bine la cosul de gunoi. Scotându-le de prin sertare le-am adunat lângã usã… Atunci, dintre copertele unei agende a cãzut un sidi. S-a rostogolit câteva secunde apoi s-a oprit cu fata-n sus. Pe el scria cu o carioca albastrã „29:40. Zâmbeste“. Si, mai jos, mic, cu altã culoare – si de data asta scrisu meu – câteva cuvinte: crãciun, Codrut in tarã. Mã uitam lung la sidiu’ ãsta incercând sã-mi aduc aminte momentul, incercând sã-mi aduc aminte care era istoria lui. Si mi-am adus aminte… Codrut era un prieten d’al meu, vechi, mai vechi decât agendele ce urmau sã fie aruncate, mai vechi decât caietele, decât insemnãrile, decât… Era un prieten bun care, undeva prin ’91, ’92 parcã, plecase din tarã. Fuseserãm foarte apropiati si dupã plecarea lui incã tinusem legãtura ani buni. Rar – când mai venea prin tarã – ne vedeam si-mi povestea. Cum plecase, cât visase, ce-si dorise. Cum nu s-ar mai intoarce, cât nu mai putea visa, ce nu-si mai dorea. Cum eram copii. Si cum, cu fiecare revenire a lui, eram mai necopii. Si cum cu fiecare plecare o sã fim mai bãtrâni, intelegi mã?, tot mai bãtrâni. Intr-o vreme – imi povestea el – fusese asistent social – sau asa ceva – prin Finlanda. Intr-o altã vreme si-ntr-o altã poveste era florar. Distribuitor de vinuri. Si iar asistent social. Da’ prin Anglia. Apoi, dupa fo 5 luni pe mare pe un vas dãsta de croazierã (ingrijitor???) ajunsese prin Brazilia. Unde nu fusese nimic. Doar sãrac. Si – de data asta – asistat social. In Brazilia unde se lepãdase de drepturile de cetãtean, devenind apatrid. Sau cum dracu??? Un cetãtean al lumii, imi explicase, in fine, fãrã patrie, fãrã buletin, fãrã urme, fãrã trecut si cu un viitor la intâmplare. Toate astea i le permitea si garanta o hârtie pe care o obtinuse acolo, in Brazilia, dupã munca de trei luni a unui avocat cicã lenes. Hârtia asta mi-o arãtase si mie intr-o vreme, stiu cã o o scosese dintr-un plastic si-o despãturise ca sã pot vedea un sir de stampile sub 3 rânduri nenorocite de text. Asa aflasem io, cu mare mirare, cã poti fi si asa ceva, un al nimãnui, si cã ãstia ca el, ai nimãnuii, puteau cãlãtori oricum si oriunde, ba chiar cã cutare si cutare stat le-ar da, in baza unor intelegeri internationale, ce chestie!, s-un ajutor bãnesc, o pensie ceva, cât sã nu moarã dracu de foame si cât sã-si permita incã si incã sã fie ai nimãnui. Si sunteti multi dãstia, mã? Suntem, suntem. Da’ io doar pe mine mã cunosc, asa cã… Cred cã sidiu’ ãsta la care mã uitam acu, pe care scria cu carioca albastrã „29:40. Zâmbeste“ si mai jos – cu scrisu meu – crãciun, Codrut in tarã, da, cred ca sidiu’ ãsta mi-l dãduse la ultima noastrã intâlnire, prin ’96, ’97. Sau ’98?? Oricum, fusese o iarnã mocirloasã care-l alungase mai devreme decât isi planificase. O iarnã daia cu copaci rahitici cu coastele p-afarã si cu oameni ursuzi nãpãditi pã dinãuntru de igrasie, o iarnã daia care inmultea exponential scârba, singurãtatea si recele din suflete. Mi-aduc aminte cã-mi spunea cã venise c-o fundatie din Olanda si cã vizitase niste cãmine de copii abandonati, cã ãia, cu fundatia, se ingrijeau de oarece finantãri pentru sãrmanii copii, cã p-unii ii luau la operatii si p-altii, de erau orfani, ii introduceau in circuite dastea de adoptii internationale evident cu acordu statului. La vremea aia, la noi in tarã, desi erau anii ’96, ’97, (sau – la dracu – ’98?? ????) incã mai veneau cu ajutoare fel si fel de organizatii dastea, era ceva obisnuit, nu?, si apãreau pe la televiziunile d-afarã reportaje care infãtisau o Românie fugitã d-acasã si o multime de drame, de povesti triste despre viata grea din tara asta care fusese comunistã, o multime de povesti tragice despre un sistem care mutilase cam totul. De data asta Codrut nimerise-n tarã fãrã sã-si fi dorit, asa fusese programu fundatiei, urmau sã vinã sã faca un tur prin casele-astea de copii din România si sã ajute cumva… El fãcea pe translatoru, pe ghidu, pe cameramanu. Fac de toate. Sunt impreunã cu oamenii astia de f-un an si mai bine, am umblat mult, am vãzut multe si nah, e trist, e trist batrâne, e cu durere si cu neputintã… Imi povestea cã ãstia, olandezii, erau foarte sufletisti, cã puneau multã inimã in ceea ce fãceau si cã eforturile lor erau rãsplãtite de dumnezeu ori de câte ori reuseau ceva pentru f-un sãrman, scãpându-l de fo boalã, de fo moarte sau dându-i un viitor, un camin, o familie. Si mai povestea, atunci, in iarna aia murdarã ca toate iernile din România, cã abia asteapta sã plece din tara asta cu obloane trase, cu soarele arestat si cã in scurtã vreme o sã ajungã prin Egipt – tot cu fundatia asta, cã si acolo erau copii sãrmani de ajutat, de operat, de infiat. In Egipt. Sau in Siria? In Iordania? Oricum, undeva pe la arabi. Undeva, la arabi, unde soarele ardea cu patimã. Da’ unde copiii erau tot sãrmani. Nu mai stiu cum de nimerise in fundatia asta cu care se plimba de ceva vreme prin fel si fel de tãri – poate-mi povestise, poate nu -, nu mai stiu nici dacã imi spusese cã asta era ce-si dorise-n viatã, stiu doar cã mi-a zis atunci, referindu-se la munca lui, cã a adunat tristete si neputintã cât pentru zece vieti. Neputintã, mã, intelegi? Sã nu ai ce sã faci, doar sã te uiti si sã nu poti mã, sã nu poti… E amar, mã…

Când ne-am despãrtit atunci, mi-a dat sidiul ãsta fãrã sã-mi spunã ce contine. Na mã, dacã ai timp… E de la fundatie… Nu, nu am avut niciodatã curiozitatea sã-l bag in calculator. Pesemne am gândit cã-s colinde, vesnicele colinde de crãciun, poate d’aia si scrisesem pe el crãciun, Codrut in tarã. Colinde, mã gândeam, cã nah, era iarnã, cã leru era iar ler, pizda mãsii, cã sãrbãtorile se apropiau si era ceva obisnuit sã oferi sidiuri cu colinde si alte dulcegãrii dastea de sezon. Sãtul de ler, de sãrbãtori, l-am aruncat prin sertare unde a zãcut ani si ani, uitat, nestiut. Acu se rostogolise din agenda aia, se rotise-asa de fo doo ori si, dupã ce stãtuse aproape imperceptibil in cumpãnã, se hotãrâse sã se-aseze cuminte cu fata-n sus… „29:40. Zâmbeste“

„29:40. Zâmbeste“… Ar fi trebuit sã-l arunc, sã-l arunc dracului de sidi cu toate celelalte nimicuri, ar fi trebuit sã cred cã era cu colinde, cu ler, mama lui de ler ce-o mai fi si ãla. Dar l-am luat de jos si l-am bãgat in calculator. Pe el era un fisier video. Pe ecran au inceput sã curgã imagini cu niste copii care cântau, era gãlãgie, vacarm, unii trãgeau de niste jucãrii, altii se strãduiau sã cânte lãlãit un cântec despre un copoi si un vulpoi s-un vânãtor s-un-nu-stiu-ce, p-altii ii durea-n cot de momentu artistic. Copilasii erau adunati intr-o camerã cu rafturi cu jucãrii, stând la niste mãsute joase, pe niste scaunele mici, de piticoti. Ca la grãdinitiã. Ca la cãmin, nah… Doo ingrijitoare, educatoare, ce-or fi fost ele, se chinuiau din rãsputeri sã-i tinã-n frâu si sã-i facã pe toti sã cânte. Copoiul, vulpoiul… vânãtoru… Camera de filmat focusa câte un copilas, plimbându-se de la chip la chip si oprindu-se câteva momente la fiecare. „29:40. Zâmbeste“, scria pe cd, cu carioca albastrã. Am inteles cã 29:40 e un moment din timingul filmului la care mã trimitea Codrut. Am dat inainte, trecând repede peste imagini: copii care cântã, copii care spun poezii, copii care stau la o mãsutã si sunt intrebati fel si fel de chestii, asistati de educatoare. La minutul 29:00 camera e indreptatã spre o fereastrã. Din incãpere se aude o voce stridentã, nesuferitã. Hai mã, miscã-te cã trece ziua, hai, pun-te mai repede pe scaunu-ãsta, stai colea. 29:40. Camera de filmat mãturã spatiul dintre ferastrã si mãsuta la care se pare ca abia ce s-a asezat un copil si focuseaza un ciuf de pãr negru. Apoi imaginea incadreazã un bãietel. Bãietelul de la 29:40…

- Zâmbeste mã, hai… Hai, zâmbeste la domnu, nu sta ca prostu! Sã te filmeze si pe tine, sã te filmeze ca p-ãilalti… Copilu, sãracu, zâmbeste strâmb, strâmb de tot, si mã gândesc cã doar fiarele incoltite isi aratã in halu ãsta, bietele, gingiile, dintii.
Are niste dintisori mici, mici… Si zâmbeste sãracu, zâmbeste. Dar zâmbetu lui e ca rânjetul de animal care ar da sã muste, iar el seamãnã, micul, a sãlbãticiune hãituitã, disperatã… Sãrmanu isi trage mucii si se lipeste si mai strâns, cu pieptu, de muchia mesei.
- Zâmbeste mã, n-auzi? Zâmbeste la domnu… Femeia asta cu capu mare il dominã, il sperie parcã. Are o mutrã ascutitã si o voce la fel de nesuferitã ca mutra. Stã infiptã pe scãunelu ala mic, cu mâinile adunate pe tâtze si-si drege glasu hârâindu-si flegma-n plãmâni.
- Zi mã, cum te cheamã…
- …
- Zi mã tare, cã d’aia ai gurã, ce, n-ai mâncat azi? Zi tare s-audã oamenii-ãstia!
Bãietelu, privind timid la camerã tot pe sub ochi, spune, de data asta ceva mai tare:
- …Noni…
- Ete Noni, sare repede ingrijitoarea… Anton te cheamã, asa te cheamã, Anton, ce Noni… Asta-i nume?? Noni, auzi… Niciun Noni, ce-i aia?!… Anton! Asa te cheamã, da? Copilu parcã se face si mai mic si lasã ochii-n jos. Ciocãnitoarea cu capu mare isi intoarce privirea cãtre camerã si spune certãret celor din spatele imaginii:
- Il cheamã Anton. S-are nouã ani, da’ noi credem c-are sapte sau opt, cã n-a avut acte dupã mã-sa si i-au fãcut de la primãrie certificat nou si or fi gresit ãia la anu nasterii, n-au stiut ei. E la noi de doi ani. S-Anton il cheamã, nu Noni. Noni ii spunea mã-sa. Da’ aici s-in acte asa-l cheamã, Anton. Apoi se intoarce iar cãtre copil: Stai drept, ce stai cocosat asa? Si zâmbeste frumos, cã te filmeazã…
Un glas moale de femeie intreabã ceva soptit din spate. Se aude apoi vocea lui Codrut care traduce in englezã pentru cea care a intrebat. Cum cã pe bãietel il cheamã Anton. Dar el isi spune Noni. Noni? How nice!, spune vocea femeii din spatele camerei… Si are nouã ani dar nu se stie exact, cã certificatul i-a fost pierdut sau ceva de genu asta, i s-a fãcut altul si acolo, la anul nasterii, pesemne au trecut gresit… Femeia care nu se vede, cea din spatele camerei, cea cu vocea blândã, intreabã copilul dacã lui ii place mai mult Noni decât Anton. Codrut traduce pentru copil. Iti place mai mult Noni decat Anton?
Ciocãnitoarea cu capu mare se grãbeste sã rãspundã ea in locul copilului:
- Anton, nu Noni… Ce e aia Noni? Anton ii place, nu Noni… Nu-i asa mã? Hai ridicã capu, zâmbeste la domnu cã te filmeazã…
Copilu ridicã incet privirea si, cu ochii goi, pare cã priveste undeva pierdut, fãrã directie. Isi trage iar mucii si, uitându-se asa, niciunde, abia soptit, zice iar:
- … Noni…
Mã uit la imagini si mi se face milã de copilu ãsta. Si când isi trage mucii-asa – mi se face si mai milã. E slãbãnog si speriat, si uitãtura aia, care nu zãboveste niciunde, mã rãscoleste… Uitãtura aia din care au fugit toate poznele, toate ghidusiile lãsând loc numai golului, nimicului. Niste ochi in care copilãria stã pe-ntuneric, sãracã si peticitã si pribeagã si… Niste ochi care doar asteaptã parcã, trãgând greu dupã ei, clipire dupã clipire, cearcãnele-alea intunecate ce-i atârnã sub priviri.
- Vrei sã vorbesti cu noi? intreabã Codrut…
Copilul isi lasã capul in jos si tace.
- Rãspunde mã lu domnu, n-auzisi ce te-a’ntrebat? Apoi isi intoarce capu ãla mare spre camerã si râde ca proasta: hã hã, sã ziceti tare cã e surd d-o ureche, hã hã. Uite, e surd la urechea asta, – si aratã cu bãrbia urechea dreaptã a micutului. Când a venit la noi ziceam cã e si mut, cã nu vorbea neam. Da’ e numa surd. Si doar la o ureche, de la orion, de la otite când a fost mic. Codrut traduce in englezã pentru colega lui. Oh, god…, se aude vocea plinã de compasiune a femeii din spatele camerei si se lasã o tãcere grea.
Codrut intreabã iar, mai tare:
- Vrei sã vorbesti cu noi? Vrei sã ne povestesti ce faci tu aici la cãmin? Cum te simti, cum te joci cu copiii? Stii vreo poezie? O poveste?
Copilul ridicã incet capul si se uitã la camerã. Ciocãnitoarea aia il indeamnã iar – hai mã, rãspunde la domnu, zi cum e aici, cã aici e biiiine, aveti mâncaaaare, jucãriiiii, lungeste ea vorbele, aveti de toate si sufletu din noi il scoateti, nu alta…
- E bine, sopteste copilul. E bine…
- Stii vreo poezie?
- Zi plugusoru mã, zi la domnu plugusoru, da’ zi tare, cum v-am invãtat io, cu aho aho copii si frati, hai, ia zi, stati putin si nu mânati…
Copilul, ca-ntr-un vis, murmurã ceva, cu o voce subtire.
- Ce-ai zis mã? Zi tare, s-audã domnu’…
- Fulgii de zãpadã… fulgii de zãpadã… nu-s…
- Da? il incurajeazã Codrut… Ce-i cu fulgii de zãpadã?
- Fulgii de zãpadã… ei nu-s fulgi de zãpadã…, sopteste copilul, ei sunt… sunt ingeri mici, albi… sunt ingeri albi care cad din cer si vin s-acopere pãmântul… si vântul ii poartã usor si…
- Ce zici mã tu acolo? Ce fulgi mã? Ce vorbesti tu-aici? Ce ingeri? Pãi ãsta-i plugusoru? Asa te-am invãtat eu? Ti-am spus sã zici plugusoru, nu prostii…
Codrut traduce. Fulgii de zãpadã, care nu-s fulgi de zãpadã, ci-s ingeri albi, sunt ingeri albi si mici si cad din cer si-acoperã pãmântul…
- Dumnezeule… dar ce a vrut sã spunã cu asta? intreabã in englezã vocea caldã din spatele camerei… Roagã-l sã spunã mai departe, fã-l sã spunã…
- Ce e cu ingerii albi? Poti sã-mi spui? E frumos ce ai spus, e o poveste? il intreabã Codrut pe bãiat…
- Ei na, ca sã vezi, face ciocãnitoarea, când il pui sã vorbeascã n-o face, s-acu s-a apucat sã spuie toate tâmpeniile. Ridicã mã capu, nu mai sta cocosat asa sã râdã lumea de tine, ridicã capu si zâmbeste la domnu cã strici filmarea…
Ochii bãiatului cad din nou in gol. Se strãduieste sã zâmbeasca da’-i iese tot un zâmbet jalnic, spart, chinuit. Apoi isi pleacã iar fata si spune:
- O… O poveste…
- O poveste? il indeamnã iar Codrut… Mi-o spui si mie?
- Ce poveste mã? Pãi stie el povesti? De un’ sã stie?? El nici plugusoru n-a vrut sã-l zicã s-acu spune povesti??? Spune mã la domnu cum aveti voi jucãrii!
- Avem…
- Zi mã tare!
- Avem jucãrii…
- Si cã va jucati…
- Si ne jucãm… murmurã copilul.
- Si cã vine Mosu, si aduce jucãrii doar la copiii cuminti
- Vine Mosul… Doar la copiii…
- Pãi nu? Cã o sã vinã mosu, asa vine de fiecare an, facem braduuuu, vine mosuuuu, aduce daaaaruri, noi cântãm si-i spunem poezii, asa e frumos, cã e sãrbãtoare, nu mã? Hai, zi la domnu…
- Spunem poezii… E… e sãrbãtoare… sopteste micutul cu fata in jos.
Colega lui Codrut intreabã nelãmuritã: Ce zice? Despre ce vorbeste? Codrut ii traduce: Spune cã vor imbodobi bradul, cã il vor astepta pe Mos Crãciun care le va aduce daruri. Cã vor cânta si vor spune poezii… Dar sã-l lase pe copil sã vorbeascã, pentru numele lui dumnezeu, cã numai ea vorbeste… se revoltã cumva vocea blândã din spatele aparatului de filmat.
- Ce ai vrea tu sã primesti de la Mos Crãciun? Ce ti-ar plãcea tie? Si ce ai in mânutã? intreabã Codrut…
Acum observ si eu, pe sub masã, cã bãietelul tine pumnul strâns, asezat pe genunchi. Ridicã incet mâna deasupra mesei si deschide pumnul. In palmã tine o jucãrioara, ceva. Imaginea se incetoseazã iar, apoi se limpezeste intr-un zoom clar, peste palma deschisã a copilului. Este o rotitã galbenã, din plastic. O rotitã dintatã parcã. Imaginea incadreazã iar copilul si ingrijitoarea.
- Aia ce mai e mã? Ce-ai stricat? D-unde-o ai?
- Am… am gãsit-o… rãspunde el incet, speriat. E un titirez… Se-nvârte… Un titirez…
- Ce ai vrea sã primesti de la Mos Crãciun? intreabã iar Codrut.
- Un tractor mare, zi mã, se baga iar ciocãnitoarea. Un tractor, da? Unu maaare, cu roti, cu…
- …
- Hai, intervine Codrut cu blãndete, ce-ai vrea tu de sãrbãtori? Ce ti-ai dori?
Copilul dã sã spuna ceva, apoi se opreste, isi inghite cuvintele si priveste cu ochi tristi in camerã. Codrut il intreabã iar:
- Hai, spune-mi. Imi spui? Ce ti-ai dori?
- Sã…
- Sã?… il incurajeazã Codrut.
Copilul rãspunde incet, incet de tot…
- Sã… sã nu uit…
Se asterne tãcerea. Pesemne Codrut e surprins si el, ca si mine, de rãspunsu ãsta.
- Sã nu… uiti?? Ce sã nu uiti?
- Vocea… povestea. Vocea… Sã nu uit…
- Iar vorbeste tâmpenii – rupe tãcerea ingrijitoarea -, i-auzi, i-auzi ce prostii spune, pãi asta se vrea de sãrbãtori? Pãi ce vorbe-s astea? Da’ un tractor mare-asa, nu vrei?
- Ce poveste sã nu uiti? Si ce voce? Vocea cui? intreabã iar Codrut fãrã s-o mai bage-n seamã pe ingrijitoare.
- Povestea… ingerasii… vocea ei… Sã nu uit…
Vorbeste cu capul lãsat in jos, abia se intelege glasul lui firav si dau tare sunetul s-aud ce spune. Rosteste cuvintele rar, foarte incet si vocea i se frânge, ii tremurã a plâns?, si parcã isi inghite iar cuvintele si parcã…
- Povestea cu ingerasi? Cine spunea povestea asta?
- …
- Haide, mie poti sã-mi spui, insistã Codrut. Cine-o spunea?
Copilul rãspunde ceva dar nu se aude nimic. Acum a intors capul undeva in lateral si-si lasã ochii goi, slobozi cãtre nimic, si pare desprins de prezent, privind dincolo de pereti, dincolo de incãperea asta, dincolo de toate vocile vesele ale copiilor care se aud pe fundal de pretutindeni.
- Ce ai spus? Cine spunea povestea?
- … Povestea… Ea… mãmica…
Codrut tace. Copilul a rãmas asa, cu capul intors, furat de niste amintiri vechi, fermecat poate de valsul zãpezii din basmul lui, refugiat in soaptele vântului, având incã in urechi armoniile vocii care spune, iar si iar, magica poveste a ingerasilor-fulgi de nea.
- …mãmica… ea spunea… spunea cã fulgii sunt ingeri mici si vin sã inveleascã in alb pãmântul… ea… ea spunea cã dumnezeu le deschide poarta din nori, din cer, si ei vin, vin… si ei vin si ii poartã vântul si se aseazã cu aripile lor mici si albe de puf… si zãpada e puf de ingeri care inveleste pãmântul sã-l fereascã de frig, sã-i tie de cald. Fulgii de zãpadã nu-s fulgi de zãpadã… sunt… sunt ingeri mici, albi… sunt ingeri mici… ingeri mici

Ingrijitoarea tace si ea si se uitã mutã la copil. Incet, parcã nevrând sã strice visul copilului, colega lui Codrut intreabã: Ce spune? Si plânge?? Codrut ii traduce in soaptã povestea. Apoi tãcerea se asterne iar in incãpere, grea, grea si albã ca zãpada ingerilor din poveste. Camera filmeazã. Filmeazã un copil care-si inghite plânsul, care-si tine amintirile innodate cu lacrimi sub pleoapã.
- Eee, acu ce faci? Doar nu te-oi pune pe plâns?!? Pãi ce-i asta?? rupe deodatã tãcerea ciocãnitoarea. Ia terminã cu prostiile, pãi ce, asa se face? Esti bãiat mare…
Copilul nici cã intoarce capul, pe obraz imi pare cã i s-a rostogolit o lacrimã tãcutã si priveste in gol. Acum e plecat, e absent, e dus sub norii lui, departe, cu fulgii-ingeri, cu cerul si vântul povestii. Incã tine pe masã mâna desfãcutã, rãmasã asa, cu palma in sus. In palma lui micã are rotita aia galbenã. Un titirez, spusese… care se-nvârte. Un titirez.
- Noni, vrei sã mai vorbim? Mai vorbesti cu mine? il intreabã Codrut. Vrei sã-mi spui toatã povestea? Noni…
Ciocãnitoarea intervine din nou:
– Hai mã, rãspunde lu domnu, hai, nu mai sta asa. Pãi ce-i asta? Eeee, ia vezi! Lasã povestea, cã nu stii tu povesti, ia zi mai bine cântecu cu broasca, hai, nu mai sta momâie cã nu e frumos. Hai, zâmbeste, sã te filmeze… Ia zi, cum v-am invãtat io? Si incepe sã cânte ca proasta, bãtând tâmp din palme: O-broscutã-micã-strâmbã-vrea-sã-joace-sus-pe-deal… Ia zi, ia zi!
- Lãsati-l doamnã putin, o roagã Codrut pe ciocãnitoare. Si apoi cãtre bãietel:
- E o poveste frumoasã. Poate altã datã mi-o vei spune pe toatã, da? Si cred cã n-o s-o uiti, pentru ca e de la mama ta. Cum o cheamã pe mama ta?
Copilul isi intoarce ochii spre camerã si rãspunde incetisor:
- Anisoara…
- Mai ai frati? Sau vreo surioarã?
- Nu.
- Vorbeste tare sã te-audã, nu mai mormãi. Hai, mai cu viatã, cã prea esti moale-asa. Si stai drept asa, hai…
- Nu mai am frati, spune copilul mai tare.
- Iti place aici la cãmin? intreabã Codrut. Ai prieteni?
- Imi place, spune dup-o vreme copilul cu juma de gurã.
- Ii place, ii place, cum nu, se joacã, se tãvãlesc, toatã ziua fac balamuc.
- Cine e prietenul tãu? Cum il cheamã?
Copilul lasã iar capu-n jos. Si tace.
- Nu ai tu un prieten cu care sã te joci?
Sãracu tace si capu-i atârnã greu peste piept.
- Rãspunde, mã, la domnu, n-auzi ce te-ntreabã? Hai, rãspunde. Si zâmbeste, sã te filmeze, nu mai sta asa…
- N-am, spune el trist da-ncercând sã zâmbeascã.
- E, are, cum sã n-aibã, se bagã iar ingrijitoarea, educatoarea, ce dracu o fi… De ce minti mã? Pãi e frumos asa? Cum sã n-ai prieteni? Zi la domnu cã ai prieteni!
- Am prieteni…
Codrut traduce. Colega lui intreabã dacã el stie câti ani are.
- Noni, tu stii câti ani ai? traduce Codrut.
- Nu… nu stiu…
- Zi tu, cum nu stii? Zi, am opt ani… Rãspunde la domnu…
- Am opt ani…
- Asa vezi, pãi nu? Noi asa credem, cã are sapte sau opt. La fisã scrie nouã, explicã iar ciocãnitoarea. Da’ e prea sfrijit de nouã. Astia de la primãrie, de la evidentã, fac numai greseli. La spital la fel, numai incurcãturi cu actele avem, la toti copiii, nu numa la ãsta. De la biroul de la prefecturi tot asa… E balamuc cu actele-astea, bãtaie de cap… Dacã n-am fi noi sã le facem, prafu s-ar alege! Pãi la cât alerg, la cât mã zbat…
Femeia din spatele aparatului spune ceva, il roagã pe Codrut sã-l intrebe pe copil cum a ajuns la cãmin.
- Cum ai venit tu la cãmin? Cine te-a adus aici?
Copilul nu rãspunde, intoarce iar privirea si isi lasã ochii in pãmânt.
- Zi mã, rãspunde, il indeamnã educatoarea. Hai, rãspunde. Apoi cãtre Codrut: si ziceti tare, cã e surd d-o ureche, v-am zis. Si-apoi iar cãtre copil: N-auzisi? Zi cin’ te-a adus aci la noi. Si zâmbeste, nu sta incruntat cã nu-i frumos asa…
- Mamaia, rãspunde bãietelul intr-un tarziu. M-a adus aici, cã nu putea sã mã tinã…
- L-au luat cu comisia, la Buzãu, cã d’acolo e. E dintr-un sat d’acolo, din sãrãcie… Il tinea mamai-sa, da’ era vai de lume si femeia aia, nici ea n-avea ce mânca, bãtrânã, bolnavã, vai de capu lor, explicã educatoarea. Niste sãrãcii, niste…
- Dar pãrintii tãi unde sunt? intreabã Codrut.
Copilului ii tremurã barba si ochii i se umezesc iarãsi. Priveste in camerã descumpãnit. Deschide gura sã spunã ceva dar nu-i iese niciun cuvânt.
- Eh, e mai complicat, rãspunde ingrijitoarea in locul lui… Mamã-sa a murit si l-a lãsat la ãi bãtrâni. Taicã-su – au zis ãia de la comisie, de la Buzãu, – i-a pãrãsit, si-a luat lumea-n cap, dracu stie, de i-au fãcut proces pentru tutela, cã asa se face la noi, de l-au decãzut sau cum se spune… L-a crescut singurã femeia aia ce l-a crescut dar s-ambolnãvit si s-a dus, na…
Codrut traduce. Oh, my god… my god, se aude vocea colegei lui, aproape in soaptã.
- Imi… imi pare rau, Noni, zice Codrut. Nu… nu stiam, imi pare rãu.
- E, a murit de plãmâni, de sãrãcie, tuberculozã d’aia, mi-au zis mie colegele noastre de la asistentã, se bagã iar ingrijitoarea. Era vai de capu lor. Pãi nu-l bãgaserã si p’ãsta tot cu tuberculosii, la spital? Da’ la noi aici e bine, nu? Zi mã, e bine, nu-i asa? Si zâmbeste, nu mai sta asa…
- E bine, rãspunde trist copilul, si zâmbeste, zâmbeste si de-odatã lacrimile din ochi nu si le mai tine, de-odatã ele curg lung pe cearcãnele-alea vinetii, pe obrajii ãia supti, curg lung si se desprind rotund, bobite, din bãrbia lui micã si cad pe masã, una dupã alta. Si el sãracu zâmbeste, zâmbeste, si plânge, si cu o voce sugrumatã, plângând si zâmbind tipã:
- Sã nu uit!…
Sã nu uit, repetã el cu lacrimile pe obraz, privind niciunde. Sã nu uit… Si zâmbeste plângând si plânge zâmbind. Pentru cã asa i s-a cerut, sã zâmbeascã. Sã zâmbeascã pentru cã il filmeazã ca pe ceilalti. Pentru cã aici e bine. Pentru cã o sã primeascã un tractor maaaare, pentru cã va veni moooosu, pentru cã va spune poezii, pentru cã va cânta o-broscutã-micã-strâmbã, pentru cã va cânta poate si cântecul cu copoiul, pentru cã va spune plugusoru, aho aho copii si frati. Si zâmbeste, zâmbeste, pentru cã oricum nimic nu mai conteazã…
- Nu, n-o sã uiti, ii spune Codrut cu blândete, n-o sã uiti…
- Sã nu uit… Ea spune povestea… stã acolo in pat si mã tine cu ea si spune povestea si nu mai e frig… Fulgii… sunt ingeri, sunt ingeri mici-mici si-acoperã pãmântul si tin cald pãmântului si apoi vine soarele si-i cheamã la el… si ingerii mici isi topesc aripile albe si le lasã ude pãmântului si se fac usori, usori, si se inalta inapoi la nori, de unde dumnezeu le-a deschis poarta, de unde i-a adus vântul… si-atunci, când urcã, norii se fac albi la loc de la atâtia ingerasi… cã nici norii nu-s nori, doar ingeri mici, norii nu-s nori, doar puf alb de ingeri… ei se adunã multi si-s albi, se suie-n cer si se fac nori albi si-acolo asteaptã iar sã vinã iarna, sã coboare s-acopere pãmântul… norii nu-s nori, sunt aripi si puf de ingeri mici… norii nu-s nori si nici zãpada nu e…
Isi spune singur povestea! Si aparatu ãla nenorocit filmeazã, filmeazã.
Isi spune singur povestea, plângând fãrã sã se mai ascundã. Colega lui Codrut, cu vocea sugrumatã de emotie spune repede opriti-l, opriti-l, nu-l mai chinuiti, ingrijitoarea a rãmas cu gura cãscatã si nici ea nu mai stie ce sã zicã iar Codrut repetã intr-una ca prostu imi pare rãu, imi pare rãu, n-am vrut… nu mai plânge, imi pare rãu, nu am vrut… si nenorocita de imaginea se zbate, se smuceste de-odatã de parcã aparatul a luat-o razna in trepied si ii vãd spatele lui Codrut care intrã in cadru si se-ndreaptã grãbit, cu mâinile-ntinse, spre copil, spre bãietel, care vorbeste, vorbeste intr-una, si plânge si zâmbeste, si zâmbeste plângând, arãtându-si dintii aia mici cu gingii cu tot, ca sãlbãticiunile prinse care incretesc asa din bot dând sã muste de spaime, de disperãri, de suferintã si peste umãrul lui Codrut il vãd acum cum se ridicã plângând si zâmbind de pe scãunelu ãla si-mi pare de-odatã cã s-a dezechilibrat, cã va cãdea, dumnezeule, peste masã, peste scãunel, dar el nu cade sãracu, nu cade, ci, incoltit, doar vrea sã plece, sã scape, sã fugã, si merge cu pas chinuit si nu inteleg de ce tremurã asa, pentru cã tremurã din toate inchieturile lui mici si firave când pãseste si-atunci inteleg, vãd cã e schiop, ingrozitor de schiop, cu un picior strâmb, rãsucit peste mãsura si cu mult mai scurt decât celãlat…

Sã nu uiti…

Poate, acolo, in casa aia mereu inseratã, nefericitã si jilavã, in casa aia din marginile Buzãului, in iernile alea lungi, de disperare cã-si stia sfârsitul aproape, te aduna lângã ea si te strângea la piept, biata, sã-i fie cald, sã-ti fie cald. Te striga tare, Noni… Noni… atât cât putea ea amãrâta, – si era ca un vaiet, ca o jale – cã boala de plãmâni e boalã rea si-ti ia toata vlaga, iarã tu erai surd, aproape surd, si ea, cu chin, trebuia sã strige iar, Noni, Noni, pânã-i rãmânea aerul mic, sã strige iar ca tu sã vii sã i te cuibãresti in brate… Te târai asa schiop, surd, flãmând, in patul ei de muribundã ca rãceala trupurilor voastre, – mic si-al tãu, mic si-al ei si imputinat de sãrãcie si boalã -, sã fie inmuiatã de poveste. O poveste – spera ea – care sã acopere mizeria, greul si neajunsul, – dar ce stiai tu? – o poveste care iti inchidea ochii ca tu sã poti visa cã rãul nu-i rãu, ca tu sã poti visa cum cã fulgii nu-s fulgi, cã norii nu-s nori si nici geru ãla nãprasnic nu-i ger. Cumva, biata femeie, trebuia sã acopere viscolu, s-alunge frica, sã facã ceva sã-ti indulceascã amarul, mãcar sã-ti incãlzeascã sufletul cumva, dacã-n sobã foc n-avea de un’ sã-ti punã, si-atunci ii rãmânea doar povestea, doar cãldura din glas, doar focul din soarele imaginar al visului. Iti aduna din nimic o mâna de iluzii mãrunte si-atunci visai, visai, si suportai mai usor, si tu, si ea, asa, strânsi unu-ntr-altu, sub pãturile alea putine, sub pãturile alea umede care miroseau deja greu a moarte grãbitã, a prãpãd de suflet. Adormeati si uitati, tu cã vei fi al nimãnui, ea – cã murea. In urmã doar povestea rãmânea… Si glasul… Cum sã le uiti?

Sã nu uiti… A alege sã nu uiti e tot ce mai poti avea. Glasul, povestea – e tot ce poti pãstra pentru cã mai apoi vei ajunge sã afli cã dumnezeul povestii p-aici mai vine doar la-nmormântãri, da’ si-atunci e grãbit, cã ingerii-s dusi toti, sunt dusi departe, fugiti din lumile-astea, cã aici doar demoni au rãmas si cã zãpada nu-i decât zãpadã, atât, apã-nghetatã asa dupã cum vor fi toate sufletele-alea de-ti vor iesi-n cale pânã la capãtu zilelor, doar apã mã, o apa nenorocitã, inghetatã, cristale nepãsãtoare ci nu puf din aripa ingerului, doar stelute reci, de gheatã, care cad cernute de nori, care cad s-acopere zoaiele pãmântului si-apoi se topesc, doar se topesc, si nu urcã la cer la chemarea soarelui sã facã inapoi nori albi de ingeri. Si albul topit se preface-n noroaie, in clisa care-o sã-ti tinã cu dintii pasul beteag, impotmolit. Si vei avea doar nori negri si inserãri vinetii precum amurgul cearcãnelor tale de sub ochi
Lasã, mã… Tu zâmbeste, zâmbeste…
Lasã, mã.. Lasã…
Clisa pãmântului. Noroaiele lumii.

Vezi manolescule?
Ziceai sã-ti povestesc ceva vesel, numa cã m-ai intristat cu discutia de peste zi. Cin’ te-a pus sã-mi zici de orfelinatu ãla? Mi-am adus aminte, nah… Poveste cu vorbe mici. E-a ta. Ia-o si zâmbeste, manolescule

Manolescu e tovarãsa mea, o stiti, nu?

http://mesterulmanole.wordpress.com

E mereu zâmbãreatzã. Si vorbãreatzã. Si foarte blogãreatzã. Si numa suflet. Azi ne-am vãzut dupã ceva vremi si si-a cerut povestea, cã aveam datorii mai vechi si m-a pus la munci. A zis sã nu fie poveste de paste. Asa cã e de crãciun. Chiar dacã e primãvarã. Si cic-o sã facã cinste cu urzici si mãmãligã ca sã-mi intre bine-n cap cã e primãvarã. Da’ o sã-mi iasã repede, cã dã si tuicã. Evident, pe rãspunderea ei, io i-am zis…
Mã duc sã-mi cetesc pretinii, cã-s multi, si de multã vreme nu le-am mai cãlcat pragu / blogu.
Sã fiti cuminti

42 Responses to “Poveste cu vorbe mici. Poveste pentru Manoleasca”

  1. Marian S says:

    Am comentat. Acum m? duc s? citesc.

  2. tanti says:

    ieeei, o crescut inima-n mine cand am vazut post nou de la abjectu in google reader. noroc cu prietenii astia ai tai ce te roaga sa scrii.
    ai nu-s io un mare fan al articolelor de genul, dar tie tot ti-a iesit frumos foc. deci felicitari.

  3. luna says:

    Ori razi, ori plangi, eu nu stiu ce sa cred la tine pe blog. Uneori ma gandesc ca sunteti doi bloggeri pe blogul Abjectul. Sau mai multi? Dar nu conteaza, posturile te fac sa simti. Credeam ca o sa am ce citi ca sa rad in hohote cand am vazut ca ai scris in sfarsit. Dar a fost invers :( ((((

  4. Of, aproape vecine!!! Ce mi-ai facut?! Cu sidiul tau, cu tot!
    Cu camera asta de filmat ce nu se mai opreste…merge si merge si are banda…ca tot are de filmat si iara, si iara…
    P-acolo pe unde umblu eu, de nebuna cateodata, strigand mai inainte, in dreapta si in stanga, hai, poate aveti, poate v-au ramas, poate nu va mai trebuie, si le pun in portbagajul ala amarat si le strang sa fie, poate mai aduce, poate mai gasesc, poate se umple si daca nu, cu atata cat e, ma tarai prin Bucurestiul asta imbacsit de ifose si de copii neintarcati, sa le duc LOR, sa le fac o bucurie…o alta jucarie contra o branula, ceva acolo micut pentru tot asa un micut prea devreme sa fie strapuns de ace, cu zambete largi cat roata carului pe care se aseaza norii cand se apropie clipa, incruntati si luciosi in cap, intinzand bratul, hai, ca trece, hai ca mai avem doua zile si om mere acasa, ca pana data viitoare mai infloresc merii, mai apar ciresele, hai ca trece acum stai cuminte sa se scurga toata botealca aia, hai ca uite acum avem si bluza noua si pantofi, hai ca merem acasa, trece, trece, uite acum trece si EI se uita in zare cu alte zambete niste rictusuri strambe si parca atunci se citeste cel mai bine in ochisorii aia ai lor greutatea pamantului si al vietii fara de noroc si doar ai mai mari mai intreaba de ce? de ce? pana renunta si privirea lor mai poarta doar umbre de intrebare din ce in ce mai indepartate a resemnare si nesperanta. Filmez, filmez tot, aproape vecine, nu-mi scapa nici mirosul de lumanari arse si tamaie si nici bocetul ce se aude din capela, si nici masa aia, nenorocita si neagra de fum, d-afara, cu candela mereu aprinsa si icoana care se roaga cu mamele in impreunarea mainilor a speranta poate nu el, nu copilul meu! poate e Bun, Bunul Dumnezeu si mi-l lasa si nu mi-l ia ca stiu ca am si altul sau poate e singurul da’ oricum ar fi, e singe din sangele meu si lumina ochilor si da, mai aproape vecine, camera filmeaza, filmeaza a draqu de camera! ca viata acolo se numara altfel, n-are ani ci doar inca o zi, inca o ora, inca un pic, si frumusetea e cheala si rotunda, mai rotunda ca o luna rotunda, da’ aia vine si pleaca, a lor ramane cu ei si cateodata pentru totdeauna si camera aia tot filmeaza dar io nu ma uit si nu vreau sa ma uit si nu vreau sa le vad caci nu ma pot intoarce pe drum cu ele, cateodata cu furie ca nimeni nu vede si nu aude strigatul de viata, o sansa macar, lumea merge linistita pe strada si mie atunci imi vine sa-i claxonez si sa le pun banda asta sa vada dar toti is prea grabiti si poate prea impovarati, e atat de greu pentru fiecare, ca uitam ca poate fi mai rau, mult mai rau si mai uitam ca totul in viata asta, se rezuma la a face si nu a vorbi frumos caci vorbele si intentiile doar mangaie la inceput dar mai pe urma nu ramane nimic si nici nu tin de viata in viata, nu ma uit, ca filmul curge, si nu poti si cat poti e prea putin si vrei sa faci dar si tie iti din ce in ce mai greu…
    Vezi, aproape vecine, unii poate daca au trecut p-acolo or vrea sa uite si s-or trai viata fericiti si nu mai intorc capul la cei ce-au ramas in urma si nici la cei dusi, ii cred si-i inteleg, le-o fi usor asa sa traiasca si nu i-o mai apasa durerea amintirii si amintirea durerii, ii cred, vor sa mearga mai departe sa-si vada de viata ca au avut noroc si asa pot ei sa supravietuiasca ca nu s-a intamplat si locuri d-astea nu exista sau poate, mai rau, aproape vecine, au ingropat amintirile langa trupurile plapande si prea devreme duse si merg mai departe crezand in uitarea ce au sa afle ca niciodata n-o sa vra sa vie…
    Avem, avem, in cartier ce povestisi tu si cand o fi momentul, ca am ceva in plan, bem tuica aia inainte ca sa ne tina banda si mai tragem o filmare la care io n-am sa ma uit…

  5. c. says:

    futu-i….. la cit de bine scrii e pacat sa o freci aiurea pe bloguri mai bine te-ai apuca sa scrii carti adevarate. daca as avea talentul tau as fi plin de bani

  6. scorpio says:

    Ce intrare ti-ai facut Abj…..
    Ma inclin cu respect… si ma bucur ca ai revenit.
    Iar eu raman cu nodul in gat si lacrimile in ochi..offfff

  7. adriana says:

    Foarte trista a fost povestea asta. Daca am afla de toate dramele din orfelinate am inebuni cu totii. Dar chiar daca noi nu le stim, ele exista si nimeni nu face nimic. Sa cauti pe youtub filmuletele cu copii handicapati din aziluri pe vremea lui Ceausescu, facute dupa revolutie, stiu despre ce filmari si reportaje spui, la vremea aia le-am vazut ca toata lumea si m-am ingrozit. M-a intristat foarte tare povestea asta

  8. zdfgzdfg says:

    cine dracu m-a pus sa te citesc, ca mi-ai stricat ziua. dau si eu mai departe, de razbunare

  9. puck says:

    off mi-ai frant inima. un pic.

  10. [...] – Zâmbeste mã, hai… Hai, zâmbeste la domnu, nu sta ca prostu! Sã te filmeze si pe tine, sã te… [...]

  11. Theia says:

    Mult ai lustruit pragurile…Cand ziceam ca ti-ai gasit timp si pentru blog si ca, iata, imi vor da iar lacrimile de ras, m-am trezit alunecand pe panta infinitelor “de ce”- uri, sugrumandu-mi nodurile din gat.

  12. misu says:

    Auzi, ma? da, sigur ca auzi, nasol e ca nu prea ai timp sa asculti. Nu mai stiu cum sa te prefer: atunci cand injuri neintrebat sau atunci cand scrii asa, ca un povestitor mare, dar de intindere scurta (si da, asta e o apreciere, compliment, bucurie ca esti atat de plin de nuante, nu bascalie, da, Bobule?). Ma scarpin in cap de bucurie ca ai scris p.aci, asta inseamna ca esti in viata si functional. Si mi.am amintit de mine, prin ’98-’99, cand veneai la computerul de la National si ma intrebai: Auzi fa, tu stii sa lucrezi cu layere?

    Ce mai faci, mai BOB de roua?
    Misu, dtp.ista :)

  13. gabi click says:

    maaaa ce frumos

  14. Georgiana says:

    o dat dumnezo si-ai mai scris si tu ceva! acu ma duc la cetit. te pup, maica. Sper ca esti bine. :)

  15. georgiana says:

    M-ai facut sa plang, abjectule…

  16. mishulake says:

    Vezui comentariile. Sa cetesc, sa nu cetesc?Sa cetesc, sa nu cetesc?Sa cetesc, sa nu cetesc?Sa cetesc, sa nu cetesc?Sa cetesc, sa nu cetesc?
    Bai, azi n-am zi de intristare. Poate maine . Daca ploua.Vaz io.

  17. Marian S says:

    Primul meu comentariu e o gluma si nu prea.
    Am vrut sa protestez oarecum la… noul aspect al blogului:
    - scrisul cu alb pe fond negru e obositor si enervant.
    - nu inteleg cum ajungi la comentarii, bine ca le vad in dreapta la recente.
    - una peste alta, noua tema nu este exact ceea ce voiam sa vad.
    Bineinteles ca fiecare face ce vrea cu blogul lui, insa am fost nevoit sa dau “select all“ si apoi paste intr-un text ca sa pot citi.
    Am zis si eu, n-am dat cu parul…

  18. Cristi says:

    Frumoasa povestioara si tare trista. Ai reusit sa trezesti mila si furie in mine. Mila pt baiat, furie pt educatoarea aia sau ce dracu o fi. Este incredibil cum nuantezi personajele si cum le dai forma si continut. Bravo!

    P.S: da, daca poti, schimba te rog layout-ul site-ului. Acum cand inchid ochii vad numai dungi albe. :) Te rog lasa textul sa fie negru pe alb.

    Cristi

  19. abj says:

    :) sa traiti :) multumim de vizita :)

    cristi si marian> uite, am skimbat si tema, un tovaras bun d’al meu inventeaza fel si fel de teme de wp si le probam p’aici. merci de feedback. sa traiti, sa ne vedem la glume :)

    ps_ mihaelaaa :) )) draga mea :) cum ma descoperisi? dap, ce vremuri :) ) (si nu mai da din casa, ca io nu vorbeam cu fã, ca eream un domn heheheh)

    tanti> ai vazut ce pretini am? nu-mi respecta lenea, ma pun la munci :) ) merci de comm, ne mai vedem :)

  20. lalalalal says:

    lalala test

  21. Marian S says:

    Deci da !!! Acum e mai bine. Multumesc.
    Sa ne punem pe asteptat. Dupa vreo doua sute paishpe zile poate vom avea un articol nou, cu 72,8 la suta mai frumos decit cele doua de dinainte.
    Noi asteptam cu speranta.

  22. abj says:

    sal marian! hehehe, fin si ironic ma-ndemni tu la munci blogãristice… care chiar mi-ar fi pe plac, numa ca mi-e timpu mic. zilele astea am avut ceva vreme, ceva ragaz, si am facut un tur masiv de bloguri dragi mie, mi-am citit cu bucurie prietenii, am mai aflat una alta, am mai skimbat cate-o vorba. din pacate in lumea asta io-s mai mult musafir. asta e, scriu si io si va vizitez pe toti cand am timp. sa ne vedem cu bine batrane :)

  23. misu says:

    da, bre, asa e. erai un domn care vorbea cu “fa”. mandreste.te, ce vezi tu gresit in asta?
    pai nu te.am descoperit acu’, bobule drag. pandesc prin vizorul usii asteia de multa vreme.
    imbratisari si pupaturi multe, en gros si en detail.

  24. cipslim says:

    nu mai am ce sa comentez…
    Totusi vad si partea ciocanitoarei intr-un fel, daca ar fi fiinte normale si sensibile, la mormanul de deznadejde care le asalteaza zi de zi s-ar spanzura. Asa ca fac ceea ce cred ele ca e singura solutie logica: militarizeaza sistemul si incearca sa maturizeze copii cat mai rapid.
    In casa de copii nu e loc de mame, doar de tati cu fusta, de sergenti cu fusta pentru care fiecare zi e teren de instructie.
    Stiu asta deoarece mama mea a lucrat doar 2 zile la casa de copii dupa care i-au trebuit 2 luni sa iasa din depresie.
    Cu toata demonizarea ciocanitoarei intelege ca daca respectiva femeie nu era in felul asta nu ar fi supravietuit. Daca ea nu isi punea insulatia in jurul sufletului nu ar mai fi fost acolo. Pentru ea conteaza ca baiatul sa intre in rand cu ceilalti. Sa fie puternic, sa se inraiasca, sa fie tare, povestea cu ingerasii nu ar fi putut sa il ajute in mediul in care era, unde, spre surprindera ta probabil, nu educatorii erau problema, ci exact ceilalti copii.
    Dar raman cu gandul ca poate maine ne-om misca odata curul de pe scaun si om merge sa luam si noi o aripa de asta franta sa o intremam

  25. Marian S says:

    Pina acum am evitat sa raspund la problema de baza, la temeiul articolului. Am schimbat subiectul, cum se spune (nu ca n-as fi avut dreptate, loool).
    Am fost crescut de doi parinti care au facut si ei ce au putut, cu mijloacele pe care le-au avut la dispozitie atunci. Nu e cazul sa-i judec eu, nu e cazul sa ma intreb de ce nu mi-au oferit mai mult.

    De ce am evitat subiectul ? Pentru ca este un subiect de pe urma caruia iti dau lacrimile. Si mama mea a lucrat o vreme la o cresa de copii, nu la orfelinat. In anii aceia tulburi erau pe acolo si copii orfani, cel putin asa imi povestea ea. Nu aveau unde sa-i duca, nu ii separasera in orfelinate si crese “normale“, se incerca un experiment social ? Nu stiu, nu mi-a spus prea multe, iar acum nu mai am pe cine sa intreb.
    Insa imi aduc aminte cum imi dadeau lacrimile si atunci, la povestile ei.

    Asa ca il cred si il aprob oarecum pe ante-comentatorul meu (cipslim).

    Da, trebuie sa te faci al naibii ca sa rezisti in acest mediu. Sau alcoolic. Sau dai bir cu fugitii dupa o vreme.

    Astazi cunosc o doamna care ingrijeste un astfel de copil, este asistent maternal. Sunt din ce in ce mai putine, li s-au redus fondurile, chestii. Nu e de la criza, e de la conceptia asta paguboasa de guvernare de dreapta, care judeca la fel ajutoarele necesare si falsurile care s-au facut in domeniu. Si, fiindca nu sunt in stare sa separe graul de neghina, taie totul otova. Dar sa nu divagam.
    Mai ales ca s-au gasit destui ziaristi care sa sustina tampenia asta. Cu unul dintre ei m-am certat eu urit, undeva pe la inceputul anului. Mi-e scarba, pur si simplu. Si inchei aici, ca iar ma enervez.

  26. tuk says:

    ai un blog fain
    ti-am citit majoritatea textelor
    jos palaria dar nu inteleg de ce nu te promovezi, pacat

  27. anna says:

    ce bine ca nu toata lumea stie cum e aia “sa nu uit”. si n-are neaparat legatura cu orfelinatele sau altceva. sa nu uit. e asa de greu.

    mai offtopic, abjectu nu se promoveaza si nu scrie carti serioase pentru ca este un idiot, nimic mai simplu. pe cat de stralucit este, pe atat de idiot. asta e realitate si nu pare a se modifica. m-am obisnuit cu ideea, el se va risipi in continuare in proiectele altora, proiecte de care peste 100 de ani nu va mai sti nimeni nimic, el isi va manca timpii mici aranjand mastile atat de necesare cand zici buna ziua, la revedere, ce mai faceti etc. si-uite asa, intr-o zi se termina. eu n-o sa uit, dar ce folos? ca nici eu nu raman aici la infinit, si nici nu stiu tot din ce nu trebuie uitat.

    practic n-ar mai merita sa comenteze nimeni pe aici, e ca si cum am incuraja risipa. dar na, fiecare se victimizeaza cum poate si alege la fel, dupa care noroc ca putem da vina pe Dumnezeu, Univers si alti draci umbrosi.

    si nici nu e ca si cum ar muri de foame cu penita-n gura, caci evident lucrurile ar sta diferit. daaaaaar asta e; sa speram ca tu, abjectule, vei scapa de judecata de apoi, caci mult ti s-a dat si putin ai facut, tine contul.

  28. ada says:

    daca ai sti tu de cate ori am intrat pe blog sa vad ce ai screis nou. nu prea pot sa scriu acum ce impresie mi-a facut povestirea asta pentru ca m-a emotionat mai mult decat credeam. ma doare tot sufletul si nu-s in stare de vreun comentariu mai inteligent. in tot cazul esti plin de surprizxe
    ana lui manole cred ca si tu ai primit ceva la care nu te asteptai

  29. ada says:

    scuze pentru greseli, din cauza unghiilor. sau a lacrimilor din ochi

  30. Ada, cu certitudine!

  31. mariana405 says:

    M-ai facut sa bocesc bobule, cum n-am mai facut-o demult .Urasc educatoarea cretina si inca vad imaginea copilului plangand …Imi este greu sa ma gandesc cate suflete zdrobite mai sunt nesurprinse de o camera de filmat. Povestile tale nu sunt simple povesti , sunt imagini .
    Te salut abj-ule

  32. mariana405 says:

    Bobule m-ai facut sa plang cum demult n-am mai facut. Ai darul nu de a scrie povesti, ci de a desena cuvinte in imagini. Te salut din departari:)

  33. Zwk says:

    Plm… Am ramas fara cuvinte. Si cu lacrimile in gat…

  34. luca says:

    Fara cuvinte. FARA CUVINTE. Scrii magistral, asta nu e blogging, e literatura de cea mai buna calitate. Are dreptate Mircea Popescu de la Dilema, tu ar trebui sa stai legat cu lanturi si doar sa scrii. Nu stiu ce faci in viata de zi cu zi, dar cred ca ar trebui sa fructifici harul asta. Felicitari domnule

  35. andruska says:

    ”- Eee, acu ce faci? Doar nu te-oi pune pe plâns?!? Pãi ce-i asta?? rupe deodatã tãcerea ciocãnitoarea. Ia terminã cu prostiile, pãi ce, asa se face? Esti bãiat mare…”
    Io-s cu mult mai mare ?i nu mi-e jen?…
    Teribil de sensibil, exact a?a cum îmi închipuiam.
    Mul?umesc frumos.
    Acum, ( n-a? fi crezut s? spun asta ) îmi doresc s? vin? iarna ?i ?tiu sigur c? N-O S? UIT!

  36. JJ says:

    Doamne ce dor mi-era de literele tale… recunosc alea vesele dar mul?umim pt ce primim :)

    Pupi abjectuleeeeeeeeeeeeeeeeeeee

  37. hm says:

    mi-ai dat de gandit…. impresionant, nu stiu cum a trecut timpul. foarte frumos povestit

  38. Nicu says:

    greu m-am desprins de poveste, nu mi-a fost usor, am trecut de la o stare la alta, acum sunt alt om…

  39. Gladiola says:

    te-am gasit in sfarsit :)

    ca de obicei, superb blog :)

  40. jkjldjlkjlkj says:

    n.n.jkcbnq.jbncqjndc njkdncjqn cnnd c.jh qwj cmnn qwejhn f;nnd c

  41. inhum4n says:

    Abjectule…..m-a aparat nush cine sa nu intru aici pana azi. Cat m-am bucurat cand ti-am vazut postarea…..ca la Craciun Abjecte….ca la Craciun.
    Nu pot sa spun mai mult de atat…..da’ tu tot fratili meu esti.
    Abjectule, du-te ma-n pizda ma-tii

  42. Alina says:

    …:(…mi-era dor sa ma intristezi, poytreiou!…

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.