Archive for the ‘oameni pe care’ Category

Poveste cu vorbe mici. Poveste pentru Manoleasca

Monday, April 4th, 2011

Zâmbeste mã, hai… Hai, zâmbeste la domnu, nu sta ca prostu! Sã te filmeze si pe tine, sã te filmeze ca p-ãilalti…
Copilul – un bãietel asezat pe un scaun – isi adunã cumva umerii – e putin la trup, firav – si-si strânge mâinile subtiri pe lângã el, isi ingusteazã oasele pieptului, impinge nitel capu’nainte si increteste din nas a zâmbet. Buzele i se deschid tremurat. Are dinti mici si rari. Dinti mici. Si nasu ii e mic, mic, adunat intre niste obraji palizi, supti, care par a curge d’odatã mov-vinetiu din cearcãnele de sub ochi. Zâmbetul ãsta scremut, schimonosit, e mai degrabã o grimasã. Numai sãlbãticiunile incretesc asa din bot – mã gândesc, – dând sã muste de spaime, de disperãri, de suferintã. Imaginea se miscã si copilul iese din cadru. Ecranu se incetoseazã si tremurã putin, intr-un zoom nehotãrât, apoi aparatul cautã iar copilul. Cineva filmeazã. Din fundal se aud câteva intrebãri in englezã – e un glas blând, moale, abia soptit, de femeie. Imaginea se fixeazã iar pe micut. Pare speriat. Isi trage mucii si se lipeste cu pieptu de muchia mesei, privind pe sub ochi la aparat. Cadru se deschide larg. Lângã el stã – tot pe un scãunel dãsta mic de grãdinitã – o femeie cu o mutrã ascutitã ca de ciocãnitoare. Are pãrul strâns intr-un coc gros, in crestetu capului. Cocu ãsta ii face capu mare. Imens, nefiresc, disproportionat. Are pe ea un halat alb, cu mâneci scurte, care abia o cuprinde peste tâte. Isi incolãceste mâinile peste piept ca precupetele, se rãsuceste nitel spre bãiat, isi aranjeazã curu mai bine pe scaun si, privindu-l de sus, il indeamnã iar: Zâmbeste mã, n-auzi? Zâmbeste la domnu…

Inainte de sãrbatori m-am apucat sã fac ordine prin sertare. Agende vechi, hârtii, caiete, mãnunchiuri de creioane fãrã vârf si pixuri fãrã pastã, mape, brosuri, sidiuri… De ani buni tot amânasem momentu ãsta. Timpu trecuse si nimicurile se inmultiserã – nici io nu stiu cum – umplându-mi sertarele, amestecându-se’ntre ele si asteptând ca, intr-o zi, cândva, sã le rânduiesc in f’un fel. Uitându-mã acum la toate lucrurile-astea moarte am inteles cã n-am ce rândui, ci doar sã le iau asa, teanc, si sã le-arunc. La ce sã mai tin agende vechi dacã ani intregi nu avusesem motiv sã le mai rãsfoiesc? Tãcuserã acolo cuminti atâta vreme fãrã ca nimic din ele sã-mi mai fie de trebuintã, sã mã cheme. Sau caietele, mute si ele… Insemnãri nefolositoare. Sunt unele trecuturi cãrora le stã mai bine la cosul de gunoi. Scotându-le de prin sertare le-am adunat lângã usã… Atunci, dintre copertele unei agende a cãzut un sidi. S-a rostogolit câteva secunde apoi s-a oprit cu fata-n sus. Pe el scria cu o carioca albastrã „29:40. Zâmbeste“. Si, mai jos, mic, cu altã culoare – si de data asta scrisu meu – câteva cuvinte: crãciun, Codrut in tarã. Mã uitam lung la sidiu’ ãsta incercând sã-mi aduc aminte momentul, incercând sã-mi aduc aminte care era istoria lui. Si mi-am adus aminte… Codrut era un prieten d’al meu, vechi, mai vechi decât agendele ce urmau sã fie aruncate, mai vechi decât caietele, decât insemnãrile, decât… Era un prieten bun care, undeva prin ’91, ’92 parcã, plecase din tarã. Fuseserãm foarte apropiati si dupã plecarea lui incã tinusem legãtura ani buni. Rar – când mai venea prin tarã – ne vedeam si-mi povestea. Cum plecase, cât visase, ce-si dorise. Cum nu s-ar mai intoarce, cât nu mai putea visa, ce nu-si mai dorea. Cum eram copii. Si cum, cu fiecare revenire a lui, eram mai necopii. Si cum cu fiecare plecare o sã fim mai bãtrâni, intelegi mã?, tot mai bãtrâni. Intr-o vreme – imi povestea el – fusese asistent social – sau asa ceva – prin Finlanda. Intr-o altã vreme si-ntr-o altã poveste era florar. Distribuitor de vinuri. Si iar asistent social. Da’ prin Anglia. Apoi, dupa fo 5 luni pe mare pe un vas dãsta de croazierã (ingrijitor???) ajunsese prin Brazilia. Unde nu fusese nimic. Doar sãrac. Si – de data asta – asistat social. In Brazilia unde se lepãdase de drepturile de cetãtean, devenind apatrid. Sau cum dracu??? Un cetãtean al lumii, imi explicase, in fine, fãrã patrie, fãrã buletin, fãrã urme, fãrã trecut si cu un viitor la intâmplare. Toate astea i le permitea si garanta o hârtie pe care o obtinuse acolo, in Brazilia, dupã munca de trei luni a unui avocat cicã lenes. Hârtia asta mi-o arãtase si mie intr-o vreme, stiu cã o o scosese dintr-un plastic si-o despãturise ca sã pot vedea un sir de stampile sub 3 rânduri nenorocite de text. Asa aflasem io, cu mare mirare, cã poti fi si asa ceva, un al nimãnui, si cã ãstia ca el, ai nimãnuii, puteau cãlãtori oricum si oriunde, ba chiar cã cutare si cutare stat le-ar da, in baza unor intelegeri internationale, ce chestie!, s-un ajutor bãnesc, o pensie ceva, cât sã nu moarã dracu de foame si cât sã-si permita incã si incã sã fie ai nimãnui. Si sunteti multi dãstia, mã? Suntem, suntem. Da’ io doar pe mine mã cunosc, asa cã… Cred cã sidiu’ ãsta la care mã uitam acu, pe care scria cu carioca albastrã „29:40. Zâmbeste“ si mai jos – cu scrisu meu – crãciun, Codrut in tarã, da, cred ca sidiu’ ãsta mi-l dãduse la ultima noastrã intâlnire, prin ’96, ’97. Sau ’98?? Oricum, fusese o iarnã mocirloasã care-l alungase mai devreme decât isi planificase. O iarnã daia cu copaci rahitici cu coastele p-afarã si cu oameni ursuzi nãpãditi pã dinãuntru de igrasie, o iarnã daia care inmultea exponential scârba, singurãtatea si recele din suflete. Mi-aduc aminte cã-mi spunea cã venise c-o fundatie din Olanda si cã vizitase niste cãmine de copii abandonati, cã ãia, cu fundatia, se ingrijeau de oarece finantãri pentru sãrmanii copii, cã p-unii ii luau la operatii si p-altii, de erau orfani, ii introduceau in circuite dastea de adoptii internationale evident cu acordu statului. La vremea aia, la noi in tarã, desi erau anii ’96, ’97, (sau – la dracu – ’98?? ????) incã mai veneau cu ajutoare fel si fel de organizatii dastea, era ceva obisnuit, nu?, si apãreau pe la televiziunile d-afarã reportaje care infãtisau o Românie fugitã d-acasã si o multime de drame, de povesti triste despre viata grea din tara asta care fusese comunistã, o multime de povesti tragice despre un sistem care mutilase cam totul. De data asta Codrut nimerise-n tarã fãrã sã-si fi dorit, asa fusese programu fundatiei, urmau sã vinã sã faca un tur prin casele-astea de copii din România si sã ajute cumva… El fãcea pe translatoru, pe ghidu, pe cameramanu. Fac de toate. Sunt impreunã cu oamenii astia de f-un an si mai bine, am umblat mult, am vãzut multe si nah, e trist, e trist batrâne, e cu durere si cu neputintã… Imi povestea cã ãstia, olandezii, erau foarte sufletisti, cã puneau multã inimã in ceea ce fãceau si cã eforturile lor erau rãsplãtite de dumnezeu ori de câte ori reuseau ceva pentru f-un sãrman, scãpându-l de fo boalã, de fo moarte sau dându-i un viitor, un camin, o familie. Si mai povestea, atunci, in iarna aia murdarã ca toate iernile din România, cã abia asteapta sã plece din tara asta cu obloane trase, cu soarele arestat si cã in scurtã vreme o sã ajungã prin Egipt – tot cu fundatia asta, cã si acolo erau copii sãrmani de ajutat, de operat, de infiat. In Egipt. Sau in Siria? In Iordania? Oricum, undeva pe la arabi. Undeva, la arabi, unde soarele ardea cu patimã. Da’ unde copiii erau tot sãrmani. Nu mai stiu cum de nimerise in fundatia asta cu care se plimba de ceva vreme prin fel si fel de tãri – poate-mi povestise, poate nu -, nu mai stiu nici dacã imi spusese cã asta era ce-si dorise-n viatã, stiu doar cã mi-a zis atunci, referindu-se la munca lui, cã a adunat tristete si neputintã cât pentru zece vieti. Neputintã, mã, intelegi? Sã nu ai ce sã faci, doar sã te uiti si sã nu poti mã, sã nu poti… E amar, mã…

Când ne-am despãrtit atunci, mi-a dat sidiul ãsta fãrã sã-mi spunã ce contine. Na mã, dacã ai timp… E de la fundatie… Nu, nu am avut niciodatã curiozitatea sã-l bag in calculator. Pesemne am gândit cã-s colinde, vesnicele colinde de crãciun, poate d’aia si scrisesem pe el crãciun, Codrut in tarã. Colinde, mã gândeam, cã nah, era iarnã, cã leru era iar ler, pizda mãsii, cã sãrbãtorile se apropiau si era ceva obisnuit sã oferi sidiuri cu colinde si alte dulcegãrii dastea de sezon. Sãtul de ler, de sãrbãtori, l-am aruncat prin sertare unde a zãcut ani si ani, uitat, nestiut. Acu se rostogolise din agenda aia, se rotise-asa de fo doo ori si, dupã ce stãtuse aproape imperceptibil in cumpãnã, se hotãrâse sã se-aseze cuminte cu fata-n sus… „29:40. Zâmbeste“

„29:40. Zâmbeste“… Ar fi trebuit sã-l arunc, sã-l arunc dracului de sidi cu toate celelalte nimicuri, ar fi trebuit sã cred cã era cu colinde, cu ler, mama lui de ler ce-o mai fi si ãla. Dar l-am luat de jos si l-am bãgat in calculator. Pe el era un fisier video. Pe ecran au inceput sã curgã imagini cu niste copii care cântau, era gãlãgie, vacarm, unii trãgeau de niste jucãrii, altii se strãduiau sã cânte lãlãit un cântec despre un copoi si un vulpoi s-un vânãtor s-un-nu-stiu-ce, p-altii ii durea-n cot de momentu artistic. Copilasii erau adunati intr-o camerã cu rafturi cu jucãrii, stând la niste mãsute joase, pe niste scaunele mici, de piticoti. Ca la grãdinitiã. Ca la cãmin, nah… Doo ingrijitoare, educatoare, ce-or fi fost ele, se chinuiau din rãsputeri sã-i tinã-n frâu si sã-i facã pe toti sã cânte. Copoiul, vulpoiul… vânãtoru… Camera de filmat focusa câte un copilas, plimbându-se de la chip la chip si oprindu-se câteva momente la fiecare. „29:40. Zâmbeste“, scria pe cd, cu carioca albastrã. Am inteles cã 29:40 e un moment din timingul filmului la care mã trimitea Codrut. Am dat inainte, trecând repede peste imagini: copii care cântã, copii care spun poezii, copii care stau la o mãsutã si sunt intrebati fel si fel de chestii, asistati de educatoare. La minutul 29:00 camera e indreptatã spre o fereastrã. Din incãpere se aude o voce stridentã, nesuferitã. Hai mã, miscã-te cã trece ziua, hai, pun-te mai repede pe scaunu-ãsta, stai colea. 29:40. Camera de filmat mãturã spatiul dintre ferastrã si mãsuta la care se pare ca abia ce s-a asezat un copil si focuseaza un ciuf de pãr negru. Apoi imaginea incadreazã un bãietel. Bãietelul de la 29:40…

- Zâmbeste mã, hai… Hai, zâmbeste la domnu, nu sta ca prostu! Sã te filmeze si pe tine, sã te filmeze ca p-ãilalti… Copilu, sãracu, zâmbeste strâmb, strâmb de tot, si mã gândesc cã doar fiarele incoltite isi aratã in halu ãsta, bietele, gingiile, dintii.
Are niste dintisori mici, mici… Si zâmbeste sãracu, zâmbeste. Dar zâmbetu lui e ca rânjetul de animal care ar da sã muste, iar el seamãnã, micul, a sãlbãticiune hãituitã, disperatã… Sãrmanu isi trage mucii si se lipeste si mai strâns, cu pieptu, de muchia mesei.
- Zâmbeste mã, n-auzi? Zâmbeste la domnu… Femeia asta cu capu mare il dominã, il sperie parcã. Are o mutrã ascutitã si o voce la fel de nesuferitã ca mutra. Stã infiptã pe scãunelu ala mic, cu mâinile adunate pe tâtze si-si drege glasu hârâindu-si flegma-n plãmâni.
- Zi mã, cum te cheamã…
- …
- Zi mã tare, cã d’aia ai gurã, ce, n-ai mâncat azi? Zi tare s-audã oamenii-ãstia!
Bãietelu, privind timid la camerã tot pe sub ochi, spune, de data asta ceva mai tare:
- …Noni…
- Ete Noni, sare repede ingrijitoarea… Anton te cheamã, asa te cheamã, Anton, ce Noni… Asta-i nume?? Noni, auzi… Niciun Noni, ce-i aia?!… Anton! Asa te cheamã, da? Copilu parcã se face si mai mic si lasã ochii-n jos. Ciocãnitoarea cu capu mare isi intoarce privirea cãtre camerã si spune certãret celor din spatele imaginii:
- Il cheamã Anton. S-are nouã ani, da’ noi credem c-are sapte sau opt, cã n-a avut acte dupã mã-sa si i-au fãcut de la primãrie certificat nou si or fi gresit ãia la anu nasterii, n-au stiut ei. E la noi de doi ani. S-Anton il cheamã, nu Noni. Noni ii spunea mã-sa. Da’ aici s-in acte asa-l cheamã, Anton. Apoi se intoarce iar cãtre copil: Stai drept, ce stai cocosat asa? Si zâmbeste frumos, cã te filmeazã…
Un glas moale de femeie intreabã ceva soptit din spate. Se aude apoi vocea lui Codrut care traduce in englezã pentru cea care a intrebat. Cum cã pe bãietel il cheamã Anton. Dar el isi spune Noni. Noni? How nice!, spune vocea femeii din spatele camerei… Si are nouã ani dar nu se stie exact, cã certificatul i-a fost pierdut sau ceva de genu asta, i s-a fãcut altul si acolo, la anul nasterii, pesemne au trecut gresit… Femeia care nu se vede, cea din spatele camerei, cea cu vocea blândã, intreabã copilul dacã lui ii place mai mult Noni decât Anton. Codrut traduce pentru copil. Iti place mai mult Noni decat Anton?
Ciocãnitoarea cu capu mare se grãbeste sã rãspundã ea in locul copilului:
- Anton, nu Noni… Ce e aia Noni? Anton ii place, nu Noni… Nu-i asa mã? Hai ridicã capu, zâmbeste la domnu cã te filmeazã…
Copilu ridicã incet privirea si, cu ochii goi, pare cã priveste undeva pierdut, fãrã directie. Isi trage iar mucii si, uitându-se asa, niciunde, abia soptit, zice iar:
- … Noni…
Mã uit la imagini si mi se face milã de copilu ãsta. Si când isi trage mucii-asa – mi se face si mai milã. E slãbãnog si speriat, si uitãtura aia, care nu zãboveste niciunde, mã rãscoleste… Uitãtura aia din care au fugit toate poznele, toate ghidusiile lãsând loc numai golului, nimicului. Niste ochi in care copilãria stã pe-ntuneric, sãracã si peticitã si pribeagã si… Niste ochi care doar asteaptã parcã, trãgând greu dupã ei, clipire dupã clipire, cearcãnele-alea intunecate ce-i atârnã sub priviri.
- Vrei sã vorbesti cu noi? intreabã Codrut…
Copilul isi lasã capul in jos si tace.
- Rãspunde mã lu domnu, n-auzisi ce te-a’ntrebat? Apoi isi intoarce capu ãla mare spre camerã si râde ca proasta: hã hã, sã ziceti tare cã e surd d-o ureche, hã hã. Uite, e surd la urechea asta, – si aratã cu bãrbia urechea dreaptã a micutului. Când a venit la noi ziceam cã e si mut, cã nu vorbea neam. Da’ e numa surd. Si doar la o ureche, de la orion, de la otite când a fost mic. Codrut traduce in englezã pentru colega lui. Oh, god…, se aude vocea plinã de compasiune a femeii din spatele camerei si se lasã o tãcere grea.
Codrut intreabã iar, mai tare:
- Vrei sã vorbesti cu noi? Vrei sã ne povestesti ce faci tu aici la cãmin? Cum te simti, cum te joci cu copiii? Stii vreo poezie? O poveste?
Copilul ridicã incet capul si se uitã la camerã. Ciocãnitoarea aia il indeamnã iar – hai mã, rãspunde la domnu, zi cum e aici, cã aici e biiiine, aveti mâncaaaare, jucãriiiii, lungeste ea vorbele, aveti de toate si sufletu din noi il scoateti, nu alta…
- E bine, sopteste copilul. E bine…
- Stii vreo poezie?
- Zi plugusoru mã, zi la domnu plugusoru, da’ zi tare, cum v-am invãtat io, cu aho aho copii si frati, hai, ia zi, stati putin si nu mânati…
Copilul, ca-ntr-un vis, murmurã ceva, cu o voce subtire.
- Ce-ai zis mã? Zi tare, s-audã domnu’…
- Fulgii de zãpadã… fulgii de zãpadã… nu-s…
- Da? il incurajeazã Codrut… Ce-i cu fulgii de zãpadã?
- Fulgii de zãpadã… ei nu-s fulgi de zãpadã…, sopteste copilul, ei sunt… sunt ingeri mici, albi… sunt ingeri albi care cad din cer si vin s-acopere pãmântul… si vântul ii poartã usor si…
- Ce zici mã tu acolo? Ce fulgi mã? Ce vorbesti tu-aici? Ce ingeri? Pãi ãsta-i plugusoru? Asa te-am invãtat eu? Ti-am spus sã zici plugusoru, nu prostii…
Codrut traduce. Fulgii de zãpadã, care nu-s fulgi de zãpadã, ci-s ingeri albi, sunt ingeri albi si mici si cad din cer si-acoperã pãmântul…
- Dumnezeule… dar ce a vrut sã spunã cu asta? intreabã in englezã vocea caldã din spatele camerei… Roagã-l sã spunã mai departe, fã-l sã spunã…
- Ce e cu ingerii albi? Poti sã-mi spui? E frumos ce ai spus, e o poveste? il intreabã Codrut pe bãiat…
- Ei na, ca sã vezi, face ciocãnitoarea, când il pui sã vorbeascã n-o face, s-acu s-a apucat sã spuie toate tâmpeniile. Ridicã mã capu, nu mai sta cocosat asa sã râdã lumea de tine, ridicã capu si zâmbeste la domnu cã strici filmarea…
Ochii bãiatului cad din nou in gol. Se strãduieste sã zâmbeasca da’-i iese tot un zâmbet jalnic, spart, chinuit. Apoi isi pleacã iar fata si spune:
- O… O poveste…
- O poveste? il indeamnã iar Codrut… Mi-o spui si mie?
- Ce poveste mã? Pãi stie el povesti? De un’ sã stie?? El nici plugusoru n-a vrut sã-l zicã s-acu spune povesti??? Spune mã la domnu cum aveti voi jucãrii!
- Avem…
- Zi mã tare!
- Avem jucãrii…
- Si cã va jucati…
- Si ne jucãm… murmurã copilul.
- Si cã vine Mosu, si aduce jucãrii doar la copiii cuminti
- Vine Mosul… Doar la copiii…
- Pãi nu? Cã o sã vinã mosu, asa vine de fiecare an, facem braduuuu, vine mosuuuu, aduce daaaaruri, noi cântãm si-i spunem poezii, asa e frumos, cã e sãrbãtoare, nu mã? Hai, zi la domnu…
- Spunem poezii… E… e sãrbãtoare… sopteste micutul cu fata in jos.
Colega lui Codrut intreabã nelãmuritã: Ce zice? Despre ce vorbeste? Codrut ii traduce: Spune cã vor imbodobi bradul, cã il vor astepta pe Mos Crãciun care le va aduce daruri. Cã vor cânta si vor spune poezii… Dar sã-l lase pe copil sã vorbeascã, pentru numele lui dumnezeu, cã numai ea vorbeste… se revoltã cumva vocea blândã din spatele aparatului de filmat.
- Ce ai vrea tu sã primesti de la Mos Crãciun? Ce ti-ar plãcea tie? Si ce ai in mânutã? intreabã Codrut…
Acum observ si eu, pe sub masã, cã bãietelul tine pumnul strâns, asezat pe genunchi. Ridicã incet mâna deasupra mesei si deschide pumnul. In palmã tine o jucãrioara, ceva. Imaginea se incetoseazã iar, apoi se limpezeste intr-un zoom clar, peste palma deschisã a copilului. Este o rotitã galbenã, din plastic. O rotitã dintatã parcã. Imaginea incadreazã iar copilul si ingrijitoarea.
- Aia ce mai e mã? Ce-ai stricat? D-unde-o ai?
- Am… am gãsit-o… rãspunde el incet, speriat. E un titirez… Se-nvârte… Un titirez…
- Ce ai vrea sã primesti de la Mos Crãciun? intreabã iar Codrut.
- Un tractor mare, zi mã, se baga iar ciocãnitoarea. Un tractor, da? Unu maaare, cu roti, cu…
- …
- Hai, intervine Codrut cu blãndete, ce-ai vrea tu de sãrbãtori? Ce ti-ai dori?
Copilul dã sã spuna ceva, apoi se opreste, isi inghite cuvintele si priveste cu ochi tristi in camerã. Codrut il intreabã iar:
- Hai, spune-mi. Imi spui? Ce ti-ai dori?
- Sã…
- Sã?… il incurajeazã Codrut.
Copilul rãspunde incet, incet de tot…
- Sã… sã nu uit…
Se asterne tãcerea. Pesemne Codrut e surprins si el, ca si mine, de rãspunsu ãsta.
- Sã nu… uiti?? Ce sã nu uiti?
- Vocea… povestea. Vocea… Sã nu uit…
- Iar vorbeste tâmpenii – rupe tãcerea ingrijitoarea -, i-auzi, i-auzi ce prostii spune, pãi asta se vrea de sãrbãtori? Pãi ce vorbe-s astea? Da’ un tractor mare-asa, nu vrei?
- Ce poveste sã nu uiti? Si ce voce? Vocea cui? intreabã iar Codrut fãrã s-o mai bage-n seamã pe ingrijitoare.
- Povestea… ingerasii… vocea ei… Sã nu uit…
Vorbeste cu capul lãsat in jos, abia se intelege glasul lui firav si dau tare sunetul s-aud ce spune. Rosteste cuvintele rar, foarte incet si vocea i se frânge, ii tremurã a plâns?, si parcã isi inghite iar cuvintele si parcã…
- Povestea cu ingerasi? Cine spunea povestea asta?
- …
- Haide, mie poti sã-mi spui, insistã Codrut. Cine-o spunea?
Copilul rãspunde ceva dar nu se aude nimic. Acum a intors capul undeva in lateral si-si lasã ochii goi, slobozi cãtre nimic, si pare desprins de prezent, privind dincolo de pereti, dincolo de incãperea asta, dincolo de toate vocile vesele ale copiilor care se aud pe fundal de pretutindeni.
- Ce ai spus? Cine spunea povestea?
- … Povestea… Ea… mãmica…
Codrut tace. Copilul a rãmas asa, cu capul intors, furat de niste amintiri vechi, fermecat poate de valsul zãpezii din basmul lui, refugiat in soaptele vântului, având incã in urechi armoniile vocii care spune, iar si iar, magica poveste a ingerasilor-fulgi de nea.
- …mãmica… ea spunea… spunea cã fulgii sunt ingeri mici si vin sã inveleascã in alb pãmântul… ea… ea spunea cã dumnezeu le deschide poarta din nori, din cer, si ei vin, vin… si ei vin si ii poartã vântul si se aseazã cu aripile lor mici si albe de puf… si zãpada e puf de ingeri care inveleste pãmântul sã-l fereascã de frig, sã-i tie de cald. Fulgii de zãpadã nu-s fulgi de zãpadã… sunt… sunt ingeri mici, albi… sunt ingeri mici… ingeri mici

Ingrijitoarea tace si ea si se uitã mutã la copil. Incet, parcã nevrând sã strice visul copilului, colega lui Codrut intreabã: Ce spune? Si plânge?? Codrut ii traduce in soaptã povestea. Apoi tãcerea se asterne iar in incãpere, grea, grea si albã ca zãpada ingerilor din poveste. Camera filmeazã. Filmeazã un copil care-si inghite plânsul, care-si tine amintirile innodate cu lacrimi sub pleoapã.
- Eee, acu ce faci? Doar nu te-oi pune pe plâns?!? Pãi ce-i asta?? rupe deodatã tãcerea ciocãnitoarea. Ia terminã cu prostiile, pãi ce, asa se face? Esti bãiat mare…
Copilul nici cã intoarce capul, pe obraz imi pare cã i s-a rostogolit o lacrimã tãcutã si priveste in gol. Acum e plecat, e absent, e dus sub norii lui, departe, cu fulgii-ingeri, cu cerul si vântul povestii. Incã tine pe masã mâna desfãcutã, rãmasã asa, cu palma in sus. In palma lui micã are rotita aia galbenã. Un titirez, spusese… care se-nvârte. Un titirez.
- Noni, vrei sã mai vorbim? Mai vorbesti cu mine? il intreabã Codrut. Vrei sã-mi spui toatã povestea? Noni…
Ciocãnitoarea intervine din nou:
– Hai mã, rãspunde lu domnu, hai, nu mai sta asa. Pãi ce-i asta? Eeee, ia vezi! Lasã povestea, cã nu stii tu povesti, ia zi mai bine cântecu cu broasca, hai, nu mai sta momâie cã nu e frumos. Hai, zâmbeste, sã te filmeze… Ia zi, cum v-am invãtat io? Si incepe sã cânte ca proasta, bãtând tâmp din palme: O-broscutã-micã-strâmbã-vrea-sã-joace-sus-pe-deal… Ia zi, ia zi!
- Lãsati-l doamnã putin, o roagã Codrut pe ciocãnitoare. Si apoi cãtre bãietel:
- E o poveste frumoasã. Poate altã datã mi-o vei spune pe toatã, da? Si cred cã n-o s-o uiti, pentru ca e de la mama ta. Cum o cheamã pe mama ta?
Copilul isi intoarce ochii spre camerã si rãspunde incetisor:
- Anisoara…
- Mai ai frati? Sau vreo surioarã?
- Nu.
- Vorbeste tare sã te-audã, nu mai mormãi. Hai, mai cu viatã, cã prea esti moale-asa. Si stai drept asa, hai…
- Nu mai am frati, spune copilul mai tare.
- Iti place aici la cãmin? intreabã Codrut. Ai prieteni?
- Imi place, spune dup-o vreme copilul cu juma de gurã.
- Ii place, ii place, cum nu, se joacã, se tãvãlesc, toatã ziua fac balamuc.
- Cine e prietenul tãu? Cum il cheamã?
Copilul lasã iar capu-n jos. Si tace.
- Nu ai tu un prieten cu care sã te joci?
Sãracu tace si capu-i atârnã greu peste piept.
- Rãspunde, mã, la domnu, n-auzi ce te-ntreabã? Hai, rãspunde. Si zâmbeste, sã te filmeze, nu mai sta asa…
- N-am, spune el trist da-ncercând sã zâmbeascã.
- E, are, cum sã n-aibã, se bagã iar ingrijitoarea, educatoarea, ce dracu o fi… De ce minti mã? Pãi e frumos asa? Cum sã n-ai prieteni? Zi la domnu cã ai prieteni!
- Am prieteni…
Codrut traduce. Colega lui intreabã dacã el stie câti ani are.
- Noni, tu stii câti ani ai? traduce Codrut.
- Nu… nu stiu…
- Zi tu, cum nu stii? Zi, am opt ani… Rãspunde la domnu…
- Am opt ani…
- Asa vezi, pãi nu? Noi asa credem, cã are sapte sau opt. La fisã scrie nouã, explicã iar ciocãnitoarea. Da’ e prea sfrijit de nouã. Astia de la primãrie, de la evidentã, fac numai greseli. La spital la fel, numai incurcãturi cu actele avem, la toti copiii, nu numa la ãsta. De la biroul de la prefecturi tot asa… E balamuc cu actele-astea, bãtaie de cap… Dacã n-am fi noi sã le facem, prafu s-ar alege! Pãi la cât alerg, la cât mã zbat…
Femeia din spatele aparatului spune ceva, il roagã pe Codrut sã-l intrebe pe copil cum a ajuns la cãmin.
- Cum ai venit tu la cãmin? Cine te-a adus aici?
Copilul nu rãspunde, intoarce iar privirea si isi lasã ochii in pãmânt.
- Zi mã, rãspunde, il indeamnã educatoarea. Hai, rãspunde. Apoi cãtre Codrut: si ziceti tare, cã e surd d-o ureche, v-am zis. Si-apoi iar cãtre copil: N-auzisi? Zi cin’ te-a adus aci la noi. Si zâmbeste, nu sta incruntat cã nu-i frumos asa…
- Mamaia, rãspunde bãietelul intr-un tarziu. M-a adus aici, cã nu putea sã mã tinã…
- L-au luat cu comisia, la Buzãu, cã d’acolo e. E dintr-un sat d’acolo, din sãrãcie… Il tinea mamai-sa, da’ era vai de lume si femeia aia, nici ea n-avea ce mânca, bãtrânã, bolnavã, vai de capu lor, explicã educatoarea. Niste sãrãcii, niste…
- Dar pãrintii tãi unde sunt? intreabã Codrut.
Copilului ii tremurã barba si ochii i se umezesc iarãsi. Priveste in camerã descumpãnit. Deschide gura sã spunã ceva dar nu-i iese niciun cuvânt.
- Eh, e mai complicat, rãspunde ingrijitoarea in locul lui… Mamã-sa a murit si l-a lãsat la ãi bãtrâni. Taicã-su – au zis ãia de la comisie, de la Buzãu, – i-a pãrãsit, si-a luat lumea-n cap, dracu stie, de i-au fãcut proces pentru tutela, cã asa se face la noi, de l-au decãzut sau cum se spune… L-a crescut singurã femeia aia ce l-a crescut dar s-ambolnãvit si s-a dus, na…
Codrut traduce. Oh, my god… my god, se aude vocea colegei lui, aproape in soaptã.
- Imi… imi pare rau, Noni, zice Codrut. Nu… nu stiam, imi pare rãu.
- E, a murit de plãmâni, de sãrãcie, tuberculozã d’aia, mi-au zis mie colegele noastre de la asistentã, se bagã iar ingrijitoarea. Era vai de capu lor. Pãi nu-l bãgaserã si p’ãsta tot cu tuberculosii, la spital? Da’ la noi aici e bine, nu? Zi mã, e bine, nu-i asa? Si zâmbeste, nu mai sta asa…
- E bine, rãspunde trist copilul, si zâmbeste, zâmbeste si de-odatã lacrimile din ochi nu si le mai tine, de-odatã ele curg lung pe cearcãnele-alea vinetii, pe obrajii ãia supti, curg lung si se desprind rotund, bobite, din bãrbia lui micã si cad pe masã, una dupã alta. Si el sãracu zâmbeste, zâmbeste, si plânge, si cu o voce sugrumatã, plângând si zâmbind tipã:
- Sã nu uit!…
Sã nu uit, repetã el cu lacrimile pe obraz, privind niciunde. Sã nu uit… Si zâmbeste plângând si plânge zâmbind. Pentru cã asa i s-a cerut, sã zâmbeascã. Sã zâmbeascã pentru cã il filmeazã ca pe ceilalti. Pentru cã aici e bine. Pentru cã o sã primeascã un tractor maaaare, pentru cã va veni moooosu, pentru cã va spune poezii, pentru cã va cânta o-broscutã-micã-strâmbã, pentru cã va cânta poate si cântecul cu copoiul, pentru cã va spune plugusoru, aho aho copii si frati. Si zâmbeste, zâmbeste, pentru cã oricum nimic nu mai conteazã…
- Nu, n-o sã uiti, ii spune Codrut cu blândete, n-o sã uiti…
- Sã nu uit… Ea spune povestea… stã acolo in pat si mã tine cu ea si spune povestea si nu mai e frig… Fulgii… sunt ingeri, sunt ingeri mici-mici si-acoperã pãmântul si tin cald pãmântului si apoi vine soarele si-i cheamã la el… si ingerii mici isi topesc aripile albe si le lasã ude pãmântului si se fac usori, usori, si se inalta inapoi la nori, de unde dumnezeu le-a deschis poarta, de unde i-a adus vântul… si-atunci, când urcã, norii se fac albi la loc de la atâtia ingerasi… cã nici norii nu-s nori, doar ingeri mici, norii nu-s nori, doar puf alb de ingeri… ei se adunã multi si-s albi, se suie-n cer si se fac nori albi si-acolo asteaptã iar sã vinã iarna, sã coboare s-acopere pãmântul… norii nu-s nori, sunt aripi si puf de ingeri mici… norii nu-s nori si nici zãpada nu e…
Isi spune singur povestea! Si aparatu ãla nenorocit filmeazã, filmeazã.
Isi spune singur povestea, plângând fãrã sã se mai ascundã. Colega lui Codrut, cu vocea sugrumatã de emotie spune repede opriti-l, opriti-l, nu-l mai chinuiti, ingrijitoarea a rãmas cu gura cãscatã si nici ea nu mai stie ce sã zicã iar Codrut repetã intr-una ca prostu imi pare rãu, imi pare rãu, n-am vrut… nu mai plânge, imi pare rãu, nu am vrut… si nenorocita de imaginea se zbate, se smuceste de-odatã de parcã aparatul a luat-o razna in trepied si ii vãd spatele lui Codrut care intrã in cadru si se-ndreaptã grãbit, cu mâinile-ntinse, spre copil, spre bãietel, care vorbeste, vorbeste intr-una, si plânge si zâmbeste, si zâmbeste plângând, arãtându-si dintii aia mici cu gingii cu tot, ca sãlbãticiunile prinse care incretesc asa din bot dând sã muste de spaime, de disperãri, de suferintã si peste umãrul lui Codrut il vãd acum cum se ridicã plângând si zâmbind de pe scãunelu ãla si-mi pare de-odatã cã s-a dezechilibrat, cã va cãdea, dumnezeule, peste masã, peste scãunel, dar el nu cade sãracu, nu cade, ci, incoltit, doar vrea sã plece, sã scape, sã fugã, si merge cu pas chinuit si nu inteleg de ce tremurã asa, pentru cã tremurã din toate inchieturile lui mici si firave când pãseste si-atunci inteleg, vãd cã e schiop, ingrozitor de schiop, cu un picior strâmb, rãsucit peste mãsura si cu mult mai scurt decât celãlat…

Sã nu uiti…

Poate, acolo, in casa aia mereu inseratã, nefericitã si jilavã, in casa aia din marginile Buzãului, in iernile alea lungi, de disperare cã-si stia sfârsitul aproape, te aduna lângã ea si te strângea la piept, biata, sã-i fie cald, sã-ti fie cald. Te striga tare, Noni… Noni… atât cât putea ea amãrâta, – si era ca un vaiet, ca o jale – cã boala de plãmâni e boalã rea si-ti ia toata vlaga, iarã tu erai surd, aproape surd, si ea, cu chin, trebuia sã strige iar, Noni, Noni, pânã-i rãmânea aerul mic, sã strige iar ca tu sã vii sã i te cuibãresti in brate… Te târai asa schiop, surd, flãmând, in patul ei de muribundã ca rãceala trupurilor voastre, – mic si-al tãu, mic si-al ei si imputinat de sãrãcie si boalã -, sã fie inmuiatã de poveste. O poveste – spera ea – care sã acopere mizeria, greul si neajunsul, – dar ce stiai tu? – o poveste care iti inchidea ochii ca tu sã poti visa cã rãul nu-i rãu, ca tu sã poti visa cum cã fulgii nu-s fulgi, cã norii nu-s nori si nici geru ãla nãprasnic nu-i ger. Cumva, biata femeie, trebuia sã acopere viscolu, s-alunge frica, sã facã ceva sã-ti indulceascã amarul, mãcar sã-ti incãlzeascã sufletul cumva, dacã-n sobã foc n-avea de un’ sã-ti punã, si-atunci ii rãmânea doar povestea, doar cãldura din glas, doar focul din soarele imaginar al visului. Iti aduna din nimic o mâna de iluzii mãrunte si-atunci visai, visai, si suportai mai usor, si tu, si ea, asa, strânsi unu-ntr-altu, sub pãturile alea putine, sub pãturile alea umede care miroseau deja greu a moarte grãbitã, a prãpãd de suflet. Adormeati si uitati, tu cã vei fi al nimãnui, ea – cã murea. In urmã doar povestea rãmânea… Si glasul… Cum sã le uiti?

Sã nu uiti… A alege sã nu uiti e tot ce mai poti avea. Glasul, povestea – e tot ce poti pãstra pentru cã mai apoi vei ajunge sã afli cã dumnezeul povestii p-aici mai vine doar la-nmormântãri, da’ si-atunci e grãbit, cã ingerii-s dusi toti, sunt dusi departe, fugiti din lumile-astea, cã aici doar demoni au rãmas si cã zãpada nu-i decât zãpadã, atât, apã-nghetatã asa dupã cum vor fi toate sufletele-alea de-ti vor iesi-n cale pânã la capãtu zilelor, doar apã mã, o apa nenorocitã, inghetatã, cristale nepãsãtoare ci nu puf din aripa ingerului, doar stelute reci, de gheatã, care cad cernute de nori, care cad s-acopere zoaiele pãmântului si-apoi se topesc, doar se topesc, si nu urcã la cer la chemarea soarelui sã facã inapoi nori albi de ingeri. Si albul topit se preface-n noroaie, in clisa care-o sã-ti tinã cu dintii pasul beteag, impotmolit. Si vei avea doar nori negri si inserãri vinetii precum amurgul cearcãnelor tale de sub ochi
Lasã, mã… Tu zâmbeste, zâmbeste…
Lasã, mã.. Lasã…
Clisa pãmântului. Noroaiele lumii.

Vezi manolescule?
Ziceai sã-ti povestesc ceva vesel, numa cã m-ai intristat cu discutia de peste zi. Cin’ te-a pus sã-mi zici de orfelinatu ãla? Mi-am adus aminte, nah… Poveste cu vorbe mici. E-a ta. Ia-o si zâmbeste, manolescule

Manolescu e tovarãsa mea, o stiti, nu?

http://mesterulmanole.wordpress.com

E mereu zâmbãreatzã. Si vorbãreatzã. Si foarte blogãreatzã. Si numa suflet. Azi ne-am vãzut dupã ceva vremi si si-a cerut povestea, cã aveam datorii mai vechi si m-a pus la munci. A zis sã nu fie poveste de paste. Asa cã e de crãciun. Chiar dacã e primãvarã. Si cic-o sã facã cinste cu urzici si mãmãligã ca sã-mi intre bine-n cap cã e primãvarã. Da’ o sã-mi iasã repede, cã dã si tuicã. Evident, pe rãspunderea ei, io i-am zis…
Mã duc sã-mi cetesc pretinii, cã-s multi, si de multã vreme nu le-am mai cãlcat pragu / blogu.
Sã fiti cuminti

niste

Sunday, May 16th, 2010

Dumitru e interesat de sens. Si de intelepciuni adânci. Cât poate el sã coboare in profunzimi – asta n-o mai stiu. Stiu doar cã uneori mã indeamnã la filosofii mici. Mai zi-mi niste vorbe d’alea. Ce vorbe, mã, Duminicã? Vorbe d’alea de morti. D’ãia care au fost genii. Cum le zice, proverbe d’alea. Cã stii cã mie-mi plac cuvintele. Multe, sã fie multe cuvinte. E simplu: dacã-s multe, am de unde-alege si-o parte le-nteleg… Bine, mã, Duminicã, iti zic… O stii p’aia? Cu dictum sapienti sat est…? In ce limbã e asta? Intr-o limbã moartã, mã, Duminicã. Moartã?
(more…)

iartã-mã, Ciutacule!

Thursday, May 13th, 2010

Când cumperi cartofi la doispe noaptea de la buticu dântre blocuri nu te-astepti la nimic special. Zici mersi cã ai butic nonstop cu de toate si cã poti, oricât de târziu ai ajunge acasã, sã cumperi o kiflã, o tigarã, un crenvurst. Un butic dãsta am si io lângã bloc. Mã stiu cu toate vânzãtoarele-alea, de pe toate skimburile. Avantaju e cã, in timp, alea iti invatã nãravu si necesitãtile. Nici nu e nevoie sã mai ceri cã-ti pun ele dinainte pe tejghea ce vrei sã cumperi. In cazu meu lista e cam aceeasi, cu mici variatiuni: un vaisroi, o pâine, un zuzu, un plic de instant, o apã.
(more…)